Mai marii lideri ai Americii, închişi într-o cameră, priveau pe monitor operaţiunea de lichidare a lui Osama Bin Laden, desprinsă parcă din "Scarface"-ul lui Pacino. Doar că "Scarface", de data asta, n-a mai ripostat din vila lui, aşa cum o făcea Pacino într-un ultim moment de isterie specifică personajului. Cum numele operaţiunii "Geronimo" pare a fi dat după liderul apaş, erou al luptei pentru libertate, alt duşman al Americii, există riscul de-al înnobila involuntar pe Osama Bin Laden, asta, în cazul în care nu credem, aşa cum vrea America, că toţi duşmanii ei de-a lungul istoriei, începând cu amerindienii, au fost răi, iar unchiul Sam a fost mereu de partea dreptăţii.

Sigur că atunci când vii să-ţi pui semne de întrebare asupra modului de acţiune al unei mari puteri, care a făcut din justiţie zeiţa supremă, din Constituţie, Biblie, ţi se serveşte refrenul, deja tocit, cum că în faţa barbariei trebuie luptat cu orice arme, fără formalităţi. Sunt cei care în general nu pot accepta, simultan, un da şi-un nu într-o opinie, ori trebuie să fii în tabăra lui da, ori într-a lui nu. O fi având şi argumentul forţei justificarea lui, dar imaginea de clan care pune la cale o lichidare parcă nu se lipeşte de statura unor politicieni aleşi, care vântură de dimineaţa până seara sloganuri democratice. Se trădează şi din asta ceea ce se ştie oricum demult: că terorişti ca Osama Ben Laden sunt produsul Americii, iar ca el mai sunt mulţi. Poza clanului de la casa Albă privind ca la un meci de baseball lichidarea teroristului numărul unu se developează şi mai bine în lumina faptului că aveau în faţă, în persoana lui Bin Laden, un fost agent CIA. Teroriştii nu s-au născut pe cocoaşa cămilei cu Coranul în mână. Mulţi se întreabă, pe bună dreptate, dacă a lucra cu metodele teroriştilor nu le dă şi mai mult apă la moară acestora. Aşa este, dar să nu uităm că metodele teroriştilor nu sunt totdeauna străine de ale duşmanilor lor. Însă modul acesta dur de a replica la tot ce vine din partea musulmană rămâne o metodă periculoasă. Asta, pe de-o parte, iar într-o altă direcţie, măsuri de genul celei luate de Sarkozy, de interzicere a vălului musulman sunt şi ele, la rândul lor, deplasate. Poziţia aceasta de forţă spune multe despre lipsa de profunzime democratică şi de faptul că aceste mari puteri, care au fost întâi prietene cu Saddam, Bin Laden, Gaddafi, Moubarak, seamănă bine cu duşmanii lor, în pofida harnaşamentului lor instituţional democratic. Ce-ar însemna acum ca unele state arabe tradiţionaliste să răspundă cu aceeaşi monedă, pretinzând turistelor occidentale să poarte văl? Justificări ale unor asemnea decizii prin teorii feministe sunt de-a dreptul ridicole. Vălul musulman nu e semnul niciunei asupriri a femeii de către Islam. Căminul e un spaţiu sacru, inviolabil, iar femeia este întruchiparea acestui spaţiu, intimitatea ei fiind totuna cu a căminului, care nu trebuie violat de nimeni. Acesta este şi simbolul vălului, de inviolabil a ceva sacru şi intim. Poţi să nu împărtăşeşti aceste concepţii, dar asta nu justifică teoriile aberante care văd un simbol al totalitarismului în orice lege şi tradiţie. Nu poţi să extrapolezi trauma ta istorică, ca spaţiu european violat de totalitarism, la orice element din alte culturi şi religii, pentru că poţi ajunge să baţi câmpii. Cele două lumi au mai multe motivaţii de apropiere, decât de separare. Fiecare ar putea să-i dea celeilalte din preaplinul ei. În felul acesta s-ar putea crea o sinteză. Aşa cum civilizaţia occidentală stă mai mult pe ştiinţă, iar lumea musulmană, pe credinţă, un schimb ar fi reciproc avantajos, fiecare primind ce-i lipseşte mai mult.