După trei ani în care s-a remarcat prin mai nimic în calitate de deputat în Parlamentul României, canta(u)torul Victor Socaciu a reuşit, în cele din urmă, să iasă în evidenţă, vrând să demonstreze că mai are şi alte competenţe decât cea de soţ al nevestei sale, pe care o mai vedem din când în când la TVR ridicând osanale mai marilor zilei în şuete partizane care ar face să dea-n bâlbe şi Cântarea României.

Iniţiativa de modificare a Legii audiovizualului care prevede obligativitatea dublării filmelor străine în limba română, nici n-a fost scoasă bine din cuibar de alesul neamului că a reuşit să scandalizeze în timp record atât mediile culturale, cele politice, dar şi o bună parte a societăţii civile. Rareori un demers legislativ a contabilizat simultan critici atât de vehemente, de la contraargumentele profesioniştilor din televiziunile publică şi private, la fermitatea reprezentanţilor actorilor şi nedumerirea plină de compasiune a CNA, până la opoziţia ministerului Culturii - condus, culmea, chiar de un etnic maghiar care a mâncat în copilărie desene animate în limba maternă dublată de televiziunea maghiară pe pâine -  dar şi la acuzaţiile de discriminare aduse de Asociaţia Surzilor care consideră pe bună dreptate că persoanele cu handicap auditiv vor fi primele afectate de dispariţia subtitrării unor programe de televiziune, la care se vor uita la la pantomimă. Dincolo de toate aceste dispute, nu se poate ca distinsul deputat să nu ştie că, spre deosebire de domnia-sa, o bună parte din tinerii României, mai bine zis majoritatea celor născuţi după 1990, a deprins primele cunoştinţe de limbi străine, în special engleza şi spaniola, vizionând en gros programe de televiziune, în special desene animate şi videoclipuri muzicale captate în primii ani ai democraţiei originale cu ajutorul antenelor parabolice şi redistribuite, ulterior, prin reţelele de cablu. Predispoziţia copiilor pentru asimilarea fonetică a unei limbi străine şi uşurinţa cu care aceştia o făceau i-au determinat pe unii dintre responsabilii învăţământului preşcolar să organizeze cursuri încă de la grădiniţă şi chiar să ţină cont în configurarea claselor I de aptitudinile lingvistice ale prichindeilor aspiranţi la titulatura de boboc. Nu întâmplător, un mare atuu - din fericire, nu şi singurul! - al tinerei generaţii în competiţia cu învăţământul european sau cel de peste Ocean, dar chiar şi cu pieţele muncii din aceste zone, a fost tocmai gradul avansat al cunoştinţelor de limba engleză, şi nu numai, spaniola, italiana şi germana numărându-se, la rândul lor, printre preferinţele lingvistice ale generaţiei '90. În aceste condiţii, despre ce "protejare a identităţii naţionale" mai poate cânta parlamentarul nostru în motivarea ineptului său demers? Care ar putea fi amendat şi prin obligarea noii generaţii să-i fredoneze baladele prăfuite, din care el nu o mai fi vândut vreun CD de pe vremea Cenaclului Flacăra, din moment ce şi-a amintit taman acum că "limba noastră-i o comoară", care, nu-i aşa, nu trebuie rispită prin subtitrarea producţiilor de televiziune, ci chivernisită, pusă la adăpost şi dozată cu potenţiometrul. De aici şi până când alesului naţiunii i se va năzări că şi internetul ar trebui tradus în limba română nu-i decât un pas, mic pentru un politician care ciupeşte coarda identităţii naţionale cu ipocrizia muzicantului care vrea să-şi convingă audienţa că scapă o lacrimă, când, vai, ce i se prelinge lui pe obraz nu-i decât scuipatul cu care i-a fost lipită bancnota pe frunte...  

Şi atunci să nu-i spui lăutarului cu pretenţii de politician social-democrat să-şi ia ghitara şi să cânte la altă masă? Eventual la mesele îmbelşugate cu produse tradiţionale din decorul emisiunilor neveste-si televizate pe la curţile împărăteşti ale baronilor locali degrabă vărsători de bani publici în stipendii private...