Vinovaţii fără vină (I)

Mai mult sau mai puţin identificaţi, dar cel mai adesea nenumăraţi anonimi, toate societăţile au avut şi vor avea vinovaţii lor fără vină, doritori să se facă lumină. Dar cred că niciodată şi nicăieri în lume, ca la noi în ultimii trei ani, nu au fost atât de punctual acuzaţi şi făcuti responsabili, pentru nesfârşita criză şi de toate relele societăţii româneşti, două categorii de vinovaţi fără vină: anumite persoane fizice şi mai cu seamă personaje colective. Astfel sunt culpabilizate unele persoane publice, care uzitează de libertatea de exprimare consacrată de art. 30 din Constituţie, în mod critic faţă de putere. Aşa a intrat în vocabularul uzual al limbii române noţiunea de Mogul (care cf. Dex: 1.defineşte o veche dinastie mongolă, iar 2., la figurat semnifică, o persoană importantă, în industrie, finanţe, presă etc., cu puteri discreţionare; magnat). În mod deosebit şi cu mici excepţii, facil a fi deduse de către cititor, culpabilizarea vizează personajele colective: diferite grupuri sociale şi categorii socio-profesionale; constant sunt făcute vinovate partidele de opoziţie; deopotrivă este făcută responsabilă întreaga clasă politică din ultimii douăzeci de ani, care ar fi toată la fel, ceea ce nu poate corespunde adevărului şi întotdeauna este arătată cu degetul şi o anumită parte a presei, care în realitate are o pondere redusă, însă se pare că, cu cât este mai virulent criticată, cu atât are o influenţă mai semnificativă. Dintre persoanele active cei mai culpabilizaţi sunt  bugetarii în general şi cu accente nuanţate unele categorii socio-profesionale de bugetari (în timp ce altele sunt privilegiate). De parcă nu sistemul, mai vechi sau mai nou, ci salariaţii au inventat birocraţii şi sufocanta birocraţie generatoare de corupţie. Noţiunea de reformă a statului, va rămâne goală de conţinut, fără optimizarea, în sensul reducerii şi simplificării până la limita necesarului, a tuturor structurilor administrative şi organigramelor aferente. Puterea poate ăi trebuie să decidă, dar nu oricum, ci ştiinţific şi cu seriozitate, măsuri energice de eradicare a acestei frâne a dezvoltării şi progresului. Făcând abstracţie de alte categorii sociale cum ar fi numeroşii asistaţi sociali, beneficiarii unor drepturi şi facilităţi legale, mai mult sau mai puţin justificate, categoriile celor cărora nu le place munca sau sunt prietenii lui Bachus, făcuţi vinovaţi pe bună dreptate, cea mai gravă culpă este atribuită categoriei sociale a pensionarilor la care ne vom referi în cele ce urmează. Această categorie socială, cea mai importantă numericeşte şi cea mai defavorizată, este indirect şi pe nedrept acuzată, prin numeroasele referiri la deficitarul buget de pensii, identificat a fi principala cauză a deficitului bugetar (şi nu cheltuirea nechibzuită a resurselor financiare). Pe această temă s-a făcut şi afirmaţia publică nefondată că până şi aurul vândut de BNR s-ar fi dus pe pensii şi salarii, ori cum nu s-a vândut niciun gram după 1989, susţinerea a fost dezminţită a doua zi. Evident că, raportat la numărul persoanelor active, cel al pensionarilor este foarte mare. Dar, să ne reamintim cum s-a ajuns aici: Prin Decretul-Lege nr. 60/1990, privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, intrat în vigoare la 01.03.1990, cu o perioadă de valabilitate temporară de 6 luni, prelungită ulterior, s-au stabilit mai multe măsuri derogatorii privind reducerea vârstelor de pensionare. Cele mai importante dispoziţii în acest sens au fost cuprinse la art. 3, conform căruia, salariaţii care aveau vechimea în muncă mai mare decât vechimea minimă integrală prevazută de lege (25 de ani pentru femei şi 30 de ani pentru bărbaţi), au fost îndreptăţiţi să solicite pensionarea cu reducerea vârstelor, până la 55 ani pentru bărbaţi şi  50 de ani pentru femei, corespunzator numărului de ani lucraţi peste vechimile standard de pensionare... (va urma)

Nicolae SĂLĂJAN