Întotdeauna când asculţi părerea unui om despre ceva, sau cineva, trebuie să ştii trei lucruri, pentru a aprecia corect părerea. Întâi trebuie să ştii cine vorbeşte, apoi despre cine sau ce vorbeşte şi care sunt relaţiile de interes ale celui care vorbeşte cu acel ceva sau cineva. De aceea a vorbi despre situaţia lui Adrian Năstase necesită întâi precizări.

Personal, nu fac parte din niciun fel de partid, mă afiliez însă oricărei mişcări dezinteresate care promovează un interes naţional curat. Nu am nicio relaţie de interes cu subiectul în cauză. Adrian Năstase a fost în ultimii 15 ani un lider politic român important şi a fost prim-ministru, deci un personaj public. Fapta pentru care a fost condamnat a făcut-o din poziţie de lider, din poziţie de prim-ministru, cu toate resursele de influenţă şi puterea de decizie-comandă pe care o presupune această funcţie. Aşadar, a fost condamnat un om politic important, un premier şi nu un cetăţean de rând, fapta a comis-o în timpul ocupării funcţiei. Este aceasta o deosebire esenţială. Fapta unui cetăţean oarecare, dacă se referă la o încălcare a legii, a regulilor, are o consecinţă punctuală. Fapta unui lider, a unui premier, referitor la aceeaşi încălcare, are consecinţe publice asupra tuturor. Ceauşescu nu a fost împuşcat pentru ceea ce a făcut el ca om, cetăţean, ci pentru ceea ce a făcut ca preşedinte şi prim-secretar. Exemplele istorice le poate enumera oricine. Aşadar, Năstase a fost condamnat pentru o încălcare a legii. Dacă ceea ce a făcut el s-ar încetăţeni în România, această ţară ar deveni o colonie a Siciliei, dat fiind atmosfera coruptă şi mafiotă din România ultimilor 22 de ani. Aşadar, fapta, în aparenţă minoră, cultivată ar fi fost tragică în consecinţe pe termen lung pentru un popor întreg. În plus, de ce legile să fie doar pentru cei de jos şi nule pentru cei de sus? În concluzie, spre mândria întregii justiţii şi lauda completului de judecată, verdictul a fost cel normal, cu atât mai mult cu cât fapta aparţinea unui om care cunoştea legile mai bine decât orice cetăţean, deci le-a sfidat în cunoştinţă de cauză, mai mult, dincolo de această faptă se găsesc altele uriaşe în vinovăţie faţă de acestea. Cine a vândul Petromul şi petrolul ţării pe 650 milioane de euro, iar cumpărătorii au anual beneficii de 1 miliard de euro, în timp ce noi cerşim 1 miliard cu dobânzi de la FMI, în timp ce bătrânii rabdă de foame, copiii plâng după ceea ce nu le pot cumpăra părinţii, bolnavii nu au medicamente... Cine a vândut siderurgia cu acelaşi rezultat, în timp ce mii de familii s-au dezmembrat prin separarea creată de emigrare în căutare de muncă, în timp ce unii copii ajung victimele drogurilor, alţii mor la propriu prin nesupraveghere etc. Acest popor nu a ajuns de plâns? Nu merită şi el compasiune? Cine a semnat cu Bechtel contractul pentru autostradă, conform căruia, lucrau nu lucrau, pentru că ningea sau ploua, ei primeau 1 milion de dolari pe zi (caz unic în istorie), din buzunarul cui? Al meu, al vostru, al tuturor? Dacă s-ar analiza cinstit vinovăţiile, cei doi ani de puşcărie sunt o pupătură pe frunte. Dar lumea e lume. S-a pervertit într-atât încât se fac mitinguri pentru sprijinirea criminalilor, în timp ce victimele sunt tratate cu indiferenţă sau chiar dispreţ. Cazul lui Năstase îmi aminteşte de cazul Al Capone. Acesta a făcut puşcărie pentru un fleac, deoarece zecile de crime nu au putut fi dovedite. Îmi aduc aminte de un vechi film, Mondo Cane. La un moment dat era filmată o scenă dintr-un fost sultanat african. În acel sultanat se obişnuia, prin tradiţia unui grozav abuz, ca prima noapte a miresei să aparţină sultanului, care îl putea delega pe cel care îl scutea de efort când considera necesar. La un moment dat, progresul a pus piciorul în prag şi a apărut legea interdicţiei obiceiului prima noche. Rezultatul? O populaţie îndobitocită jelea, urla, se zbătea ca la sfârşitul lumii. Priveam la televizor şi asistam la filmarea unui Mondo Cane dâmboviţean! Despre toată povestea, cu un sfârşit care îl depăşeşte chiar şi pe Caragiale, s-ar putea scrie zeci de pagini. Ceea ce îmi dă fiori este, însă, nivelul de gaşcă, capabilă de orice, al oficialităţilor române. Ceea ce mă bucură este mişcarea de independenţă a justiţiei din ultimii ani, condamnând orice politician prins cu hoţia, indiferent dacă a aparţinut puterii sau opoziţiei, justiţia începe să devină o speranţă a românilor. Prin justiţie spre normalitate, sperăm să nu ne înşelăm. Va putea evolua justiţia spre normalitate, ca să ajungem şi noi în normalitate? De fapt, vor permite reţelele politice faptul ca justiţia să fie egală şi pentru cei mari şi pentru cei mici? Altfel spus, vor permite ca justiţia să fie egală şi pentru hoţi, şi pentru păgubiţi? Ei îşi înţeleg interesul, marele public îşi cunoaşte interesul?