Cetatea Oradea, noapte, Shakespeare, Lear, şi nu orice Lear, ci al doilea episod după Hamlet, spectacolul care şi-a cernut publicul în toamna lui 2014. Gavriil Pinte, un scenariu cu inserţii de George Banu şi Monique Borie, o scenografie de Roxana Ionescu, 144 de bilete vândute. Oameni în picioare încercând să zărească un loc comod, rumoare pe marginea unor şine care ţin loc de scenă şi nu duc nicăieri.

Eşti obligat să mergi pe şinele alea dacă vrei un loc mai central, te simţi expus sub lumini de reflector şi te rogi să nu-ţi rupi gâtul. Pinte te obligă să intri în atmosferă de la primul pas incomod şi apoi te aşează în aceeaşi lumină clară, în care vezi şi eşti văzut. În spatele meu, o voce plină de speranţă: „E COMEDIE?”. Nu ştiu de ce, simt că nu mai am aer. O altă voce, uşor nesigură: „Nu prea cred”. „S-ar putea să fie dramă”,  intervine o a treia voce, matură sau tabagică, n-aş putea să spun. Încep să mă liniştesc,  măcar pornim de la o posibilitate mai aproape de adevăr: S-ar putea  să NU vedem o comedie. Aleg, la rândul meu, să nu văd realitatea din imediata apropiere. Nu întorc capul. În fond e noapte, iar spectacolul vorbeşte despre orbiri care aduc beznă în minţi şi suflete. Unele sunt voite.
Un singur spectator a ieşit de la avanpremiera necomică a Episodului Lear. Şi acela n-a pornit din spatele meu. Am rămas 143. Nimeni n-a făcut avioane de hârtie (ocupaţie de adult pe care mi-a fost dat să o remarc la un alt spectacol),  nu s-au butonat telefoane, n-au fost şoapte, nu s-a tuşit, nu s-au dat coate. Au aplaudat oameni lămuriţi de poveste şi curioşi de simboluri. Gavriil Pinte a conceput un spectacol care mai întâi educă şi apoi provoacă.

Pe scurtătură

Trişez. Pentru că Episodul Hamlet a fost alert, surprinzător şi greu descifrabil, la Lear emoţiile m-au copleşit. Martor la repetiţii, un coleg mă liniştise complet: „Îţi rupi mintea”. Trişez deci, mă duc la vizionare prima dată. Mi se spune că seamăn cu un copil care l-a întâlnit pe Moş Crăciun. Mă concentrez, strâng pixul, notez simboluri, mă enervez. Nu dorm noaptea, caut metafore şi acolo unde nu sunt. Dimineaţa dau un telefon. Valiza cu un copac în ea înseamnă drumul vieţii. Îmi dau două palme în oglindă. Mă duc la avanpremieră mai emoţionată decât la vizionare. Înţeleg că spectacolul se deschide cu o paradă de caractere umane.  Înţeleg că apa curăţă, dar nu purifică. Că un om va îmbrăca haina de rege şi va împărţi lumea. Că e suficient să îmbraci un caracter în haina puterii, ca să-l evidenţiezi în toată splendoarea întunecimii lui. Că planeta pe care trăim e împărţită injust, din dorinţe de putere, de faimă, de onor, de avuţie. Că puterea e prima orbire şi cea mai gravă. A doua e mândria. Că sărutul mafiot, de frăţie, a pecetluit soarta lumii şi a născut războaie, în care, inevitabil, cei care le-au creat au murit. Că vedem exteriorul prin prisma lumii interioare. Că nu există eroi buni, ci oameni, supuşi greşelii, care plătesc pentru eroarea lor. Că servim în farfurii iluzii sărate. Că blestemul părintesc are culoare de sânge şi ipocrizia are gust de venin. Că sub fiecare drum mai există unul, adânc, interior, pe care-l parcurgem când rămânem singuri cu noi înşine. Şi că în el găsim invariabil exilul propriului eu. Că ne ascundem păcatul după uşi de închisori şi transformăm penitenciarul în coşciuge. Că ne punem singuri văluri pe ochi pentru a putea să ne ucidem între noi.  Că cea mai cruntă orbire la care te poţi supune este să refuzi să vezi ceea ce ştii.  Că ultima amărăciune pe care am trăit-o ne-o legăm cu sfori şi ne-o târâm prin viaţă. Că întotdeauna fiinţa care te iubeşte duce în spatele ei toate amărăciunile tale la care a fost martoră. Că pentru cel care te iubeşte, povara durerii tale e mai grea.  Că moartea vine la pachet cu regretul şi ultimul lucru după care întinzi mâna când îţi dai suflarea este cel pe care l-ai iubit cel mai mult. Că cine a trăit o viaţă tânjind după glorie va ridica mâna după coroană în ceasul de apoi.  Aceasta a fost lecţia mea. În rest, a fost povestea Regelui Lear. Cu un vizual puternic, cu un joc pe alocuri grotesc, centrată pe glasul unui bufon şi narator (Mirela Lupu) care leagă episoadele Hamlet şi Lear: „Orbirea şi nebunia sunt cele două feţe ale nopţii”. O poveste plină de pasiune, dacă e spusă de Lear - Ciprian Vultur, sau ironic-amară, dacă e spusă de Lear - Şerban Borda. Am înţeles că Gavriil Pinte conduce actorii spre lumină. Că de fiecare dată iese pe scenă cu o trupă care nu are vârfuri şi nici căderi. Are, în schimb, actori buni, expresivi, remarcabili, credibili, juşti. Este regizorul care formează pe scenă un grup de actori compact, funcţional, bun, foarte bun, indiferent cu cine lucrează în distribuţie. Recunosc că toate motivele enumerate mai sus m-au făcut să semnez un editorial. Simţeam nevoia să scriu la persoana I. Sunt un spectator care a venit de acasă cu aşteptări, dublate de o slăbiciune, şi a plecat fericit. Eu chiar m-am întâlnit cu Moş Crăciun. Şi, după spectacol, i-am mulţumit pentru cadou. Câteodată, când mă întâlnesc cu oameni mari, mă simt mică. Şi asta îmi dă speranţa că o să cresc.