Asociaţia Culturală Experiment.Teatru.Clandestin. (E.T.C.) s-a înfiinţat în anul 2004, când doi asistenţi universitari, Sebastian Bărbălan şi Nora Chiriac, au încercat să introducă în Oradea conceptul de teatru independent de cercetare. E.T.C. a obţinut în scurt timp un spaţiu în Cetatea din Oradea, spaţiu de care au beneficiat şi studenţii de la actorie, pentru care nu erau disponibile aproape niciodată săli.

Într-o perioadă în care fondurile locale se obţineau greu, sau deloc, fondurile europene nu aveau porţi deschise spre concepte de teatru social sau terapie prin artă, iar teatrul pub era aproape inexistent, E.T.C. a reuşit să puncteze hapening-uri, spectacole de mică anvergură, şi câteva festivaluri naţionale şi internaţionale. Cum Oradea nu a ajuns încă un centru universitar suficient de atractiv pentru a asigura orice fel de efervescenţă cu şi prin tineri, proiectul a şchiopătat, a luat pauze, a pierdut oameni şi a câştigat alţii, şi-a revenit, a stagnat din nou, într-un soi de carusel al cărui singur motor funcţional a fost perseverenţa. Perseverenţă din care s-a născut un laborator de teatru şi patru Gale ale Traficantului de Cultură Internaţional cu o medie de 1.200 de vizitatori plătitori de bilet pe o ediţie. O cifră care te poate lăsa lejer cu gura căscată dacă te gândeşti că aceste gale au adus sub acelaşi acoperiş un teatru care provoacă indigestii, cu nume greu de pronunţat şi aproape imposibil de transcris prin ziare, cu artişti plastici, mulţi artişti plastici, tineri, noncoformişti şi vizionari şi o muzică pe care nu o auzi niciodată la radio. Ultima gală, „Adio.Artă.Aperitiv”, a întrunit toate elementele necesare unui priveghi, inclusiv sicriul. Doar că moartea a stat un pic pe gânduri, a optat pentru o comă şi-acum pariază pe resuscitare. Între timp, în aceşti 12 ani, teatrul independent a prins contur, substanţă şi public în România. Fie că a pornit de la promovarea neconsacraţilor, fie că s-a legat de tineri care nici nu bănuiau că au vreun talent, teatrul a ieşit, s-a mutat în underground, în mansarde, în stradă. De la Unteatru (Bucureşti), la Reactor (Cluj), încăpăţânaţii care au venit cu bani de-acasă ca să-şi susţină visul au reuşit să se impună ca alternativă neconcurenţială şi utilă. Festivalurile clasice au început să le dedice secţiuni, teatrele de stat îi invită în stagiuni, inclusiv revistele de cronicăreală au început să îi noteze la Vii.

Sebastian.Bărbălan.:

„Experimentul este furnizorul ideilor din teatrul clasic”

Revenim la Oradea unde, la 12 ani de la înfiinţare, E.T.C. o ia de la capăt, cu un nou spaţiu, generos, ofertant, gata renovat, într-un nou peisaj, mai bogat şi mai liber, cu aceeaşi perseverenţă şi acelaşi încăpăţânat.

Sebastian Bărbălan a absolvit Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj, clasa Marius Bodochi. Colabora cu Teatrul Odeon când, prezent la un festival din Ucraina, îl întâlneşte pe regretatul  Giancarlo Nanni, un regizor care în anii ‘60 a făcut parte dintre liderii teatrului de avangardă (n.r.- Peter Brooke, Antonin Artaud, Jerzy Grotowski). Acceptă să lucreze cu Giancarlo Nanni la Teatro Vascello, în „Visul unei nopţi de vară”, a lui W. Shakespeare.

Reporter: Ai plecat în Italia şi ai decis să te stabileşti acolo...

Sebastian Bărbălan: Am rămas la Teatrul Vascello o stagiune, apoi m-am retras. Eram atras de cinematografie şi am luat un casting în serialul Comisario Montalbano. Am fost protagonist de episod. A fost un noroc fantastic pentru un actor venit din România, care nu cunoştea bine limba italiană. Am rămas fascinat de efervescenţa culturală din Roma, o metropolă cu nouă milioane de locuitori şi 21 de milioane de turişti pe zi, în care este încurajată orice formă de artă, inclusiv cea stradală, de la pictură şi sculptură la muzică şi teatru.

R.: Cum sunt plătiţi artiştii, trăieşti bine, trăieşti greu?

S.B.: Trăieşti bine dacă lucrezi. În străinătate şi numele consacrate lucrează pe proiecte, foarte rar găseşti oameni angajaţi. Dai casting, colaborezi şi o iei de la capăt. După Comisario Montalbano am avut o perioadă de cinci luni în care mergeam la probe şi nu mă lua nimeni, nu cunoşteam bine limba, vorbeam cu accent. Am început să studiez cinematografie, dans. Am scris şi piese de teatru. La 26-27 de ani, crezi că ai toate talentele din lume şi nu ştii de ce să te ocupi. Am scris o piesă, „Concert pentru trei viori”, cu care am avut tupeul să mă prezint la unul dintre cele mai mari concursuri de dramaturgie. Acolo m-a cunoscut Roberto Latini, fondatorul companiei Fortebraccio Teatro, companie de teatru independent  de referinţă şi nu doar în Italia.

 

Publicul îţi dă măsura succesului

 

R.: Aşa ai intrat în teatrul de cercetare?

S.B.: Da. Roberto Latini avea o metodă de lucru absolut diversă de ce întâlnisem în teatrele clasice. Fără un text prealabil, fără o lectură la masă, un teatru fizic care miza pe expresie vocală, vizuală, sonoră. Mi-a propus Antigona, într-o rescriere a piesei. Personajul mi-a dat curaj să merg în direcţia asta de experimental. Mi-a plăcut şi modul lor de a lucra: câte 20 de zile pe lună, în diverse locaţii, niciodată acasă. Muzica se crea acolo, luminile, scenografia, era cu adevărat cercetare. Când am văzut şi reacţia publicului nu mi-a venit să cred. În Italia acelaşi spectacol se joacă în fiecare zi, la foc automat, aşa îţi dai seama cât public ai, dacă ai succes. Vindeam şi 1.200 de bilete pe reprezentaţie.

Un alt spectacol de succes cu Fortebraccio a fost Nnord. S-a jucat de mai multe ori decât zilele unui an.

R.: Şi cu Fortebraccio lucrezi pe proiecte?

S.B.: Da, colaborăm cu pauze, de un an, doi. Între timp am alte colaborări, Fondazione Pontedera Teatro (Teatro Nazionale di Toscana), Teatro Laboratorio Grotowski, unde am colaborat cu regizorul Roberto Bacci timp de patru ani, un teatru al cercetării.

Cu Fortebraccio am realizat „Metamorfozele lui Ovidiu”, un spectacol a cărui fiecare reprezentaţie e unică, irepetabilă, construită cu actori de calibru, de fiecare dată în alt spaţiu, în pădure, în apă, în pivniţă, depinde de locaţie şi de mitul ales, proiect care va avea o viaţă de încă trei ani de acum înainte. În 2017-2018, şi mă bucur pentru asta, voi avea o colaborare cu Fortebraccio în Rinocerii, de Eugene Ionesco. Va fi produs (finanţat) de Teatro Nazionale di Toscana.

R.: Cum ai înfiinţat E.T.C. ? De ce Oradea?

S.B.: Oricât de frumoasă ţi-ar fi cariera, există o mâncărime pe care o au artiştii din diaspora, aceea de a face ceva acasă. Îţi lipseşte. În Oradea eu am fost invitat de Universitate să ţin un curs modular de teatru. Fusesem recomandat de o fostă studentă de a mea, din Cluj. Am deschis asociaţia pentru că am vrut să aduc ceva nou în peisajul cultural orădean. Şi culmea, atunci am obţinut spaţiu tot în Cetate. A fost o perioadă grea, nu puteam lipsi din proiectele italiene, de acolo îmi veneau banii, bani pe care-i investeam în Oradea. E.T.C.-ul a scos şapte spectacole. După ce s-a desfiinţat facultatea, în 2009, am ţinut o serie de laboratoare cu oameni care nu avuseseră legătură cu teatrul. Aşa s-a născut Gala Traficantului de Cultură Internaţional.

R.: De ce te-ai oprit?

Cetatea ar putea deveni emblema culturală a oraşului

S.B.: Am obosit. A fost o perioadă grea, am pierdut oameni dragi. Dar odată cu laboratoarele de teatru, am înţeles că aici există oameni deosebiţi, oameni talentaţi, care m-au convins că ce fac eu este de calitate, că oraşul ăsta are nevoie şi de oameni ca mine. Eu i-am îndrumat spre facultăţi din Cluj şi Bucureşti, la actorie, regie, teatrologie.  Majoritatea sunt acum în realităţi independente din ţară şi de peste hotare. Îmi pare rău că nu pot să-i aduc înapoi.

R.: De cei o iei de la capăt?

S.B.: Galele le-am făcut pentru a promova artiştii altfel, noconformişti, neconsacraţi. La ultima ediţie am hotărât să-mi iau adio. Dar E.T.C. avea o moştenire de care era păcat. M-am întors să pun lacăt. Am vrut să donez altor asociaţii mobilier, recuzită. Şi aşa am aflat că primăria scoate la concurs spaţii, pe proiecte, pentru ONG-uri, în Cetate, locul de unde începusem. Şi mi-am zis, „Hai mă, că viaţa e lungă”. Mai încercăm, doi ani. În 2004 oraşul ăsta era trist. Acum este mai vesel, se văd progrese, se schimbă. Cetatea ar putea să devină emblema culturală a oraşului, dacă ne ocupăm toţi şi dacă ne ajutăm unii pe alţii. Împreună am putea să atingem culmile europene la care tindem de atâta timp deja. Dacă vom fi harnici şi buni, dacă vom promova Cetatea, dacă îndeplinesc 80% din ce mi-am propus, cred că oraşul şi societatea civilă vor avea de câştigat foarte mult.

R.: Propui cursuri de teatru, pentru toate vârstele.

S. B.: Da, atât pentru a ajuta tinerii să-şi descopere talentele, să se formeze, cât şi pentru a forma public. Trebuie să educăm public, să poată să aibă o opinie, să-şi poată exprima nevoia, să înveţe să ceară.

R.: O să aduci actori şi regizori de afară la workshopuri?

S.B.: Este un nou început şi vreau să colaborez şi cu asociaţii din străinătate, să aduc artişti pentru workshop-uri, sau pentru evenimente. Vreau să creez evenimente pasagere din toate domeniile artei, de la pictură şi instalaţii la teatru şi muzică. Şi vreau să propun a V-a ediţie a Galei Traficantului de Cultură Internaţional. O ediţie jubiliară pe care să o fac cadou acestui oraş, o iniţiativă unică în România, care s-a născut şi aparţine Oradiei.