Iubitorii de teorie şi critică literară au asistat ieri la un curs viu, despre personaje trecute în eternitate, ale căror zbateri şi căutări au fost resuscitate într-o admirabilă prelegere oferită de un supravieţuitor care desluşeşte bine în trecut, pentru a zugrăvi o istorie a viitorului. Căci asta este criticul, eseistul, istoricul şi teoreticianul literar Nicolae Balotă, un supravieţuitor care a aşteptat şi a crezut o viaţă în restaurarea puterii cuvântului.

Dascăli de limba română, studenţi şi cam prea mulţi elevi de liceu au avut prilejul aproape istoric de a fi faţă în faţă cu un personaj deja intrat în istoria literaturii române. Ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, de o vitalitate uimitoare şi cu o robusteţe inteligentă a discursului de invidiat, Nicolae Balotă a conferenţiat pe o temă din care a făcut parte nemijlocit şi pe care a întors-o pe toate feţele, în cele peste şase decenii de activitate literară neîntreruptă - Cercul literar de la Sibiu. Într-o expunere cursivă, argumentată cu citate din epistole ale scriitorilor cerchişti, relatând episoade din întâlnirile literare, nopţile de conversaţii sau întâmplări cu iz memorialistic, istoricul şi teoreticianul literar a tras vălul timpului de peste zbaterile identitare ale unei generaţii de scriitori reuniţi în jurul mentorului Lucian Blaga. Devoalând o viaţă dusă într-o continuă luptă de a depăşi eşecurile, dintr-un sistem zdrobit de război într-un altul transformat într-o temniţă roşie, scriitorul, dar şi criticul literar şi-a păstrat speranţa renaşterii puterii cuvântului. Conferinţa a fost prefaţată de o scurtă prezentare a invitatului făcută de decanul Facultăţii de Litere, Ion Simuţ. Alături de invitat a fost Ioan Moldovan, redactorul-şef al revistei „Familia", la care Nicolae Balotă a lucrat o perioadă în anii '70, după ieşirea din ce-a de-a doua detenţie.

Scurtă biografie

Născut în 1925 la Cluj, este licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene (1947). Doctoratul în literatură universală şi comparată şi-l ia sub conducerea lui Liviu Rusu. Devine asistent universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946-1949), apoi cercetător la Filiala din Cluj a Academiei Române. Prima oară este arestat în 1948, pe când era proaspăt asistent. Este judecat şi condamnat pentru deţinere şi răspândire de material subversiv descoperit în urma unei percheziţii la domiciliu, care consta din cărţile de literatură, istorie, filosofie şi politică din biblioteca proprie. Eliberat din închisoare în 1949, el este demis din funcţia didactică de la universitate. După 5 ani de şomaj, cu angajări temporare, este din nou arestat în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956 din cauza scrierii unui memoriu cuprinzând un rechizitoriu al încălcării libertaţilor democratice şi religioase de către regimul comunist. Memoriul a fost elaborat de N. Balotă, împreună cu fraţii Matei, Ioan şi Elena Boilă, nepoţii lui Iuliu Maniu. Urmează 7 ani de detenţie la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej, precum şi doi de domiciliu obligatoriu la Lăţeşti. Este eliberat în 1963, fiind forţat să semneze un acord de colaborare cu Securitatea. Timp de 24 de până la plecarea definitivă din ţară se va dedica lumii literare. În exil colaborează cu Europa Liberă, predă la universităţi din Germania şi Franţa, ţară care îi va acorda în 1987 azil politic şi apoi, în 1990, cetăţenia franceză. Revine periodic în România, susţinând cursuri de literatură comparată în calitate de profesor invitat la universităţile din Cluj şi Bucureşti.