Ramona Kozma a absolvit recent cursul de artă fotografică organizat de Ovi D. Pop, iar lucrarea de diplomă pe care şi-a propus-o l-a avut în prim-plan pe actorul Sebastian Lupu. Şi nu oricum, ci în cadrul unui amplu proiect artistic menit să ajute la strângerea de fonduri necesare pentru redecorarea foaierului Teatrului Arcadia.

R. Ai absolvit recent cursul de artă fotografică. Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru această artă şi cum se împacă această pasiune cu jobul tău?

R.K. Pasiunea pentru fotografie o am de mic copil, cred ca mi-a fost insuflată de tata. Avea un aparat Smena şi un Zenit cu care fotografia fiecare năzbâtie a mea, excursiile cu familia, petrecerile. Îşi cumpărase toate accesoriile pentru developarea lor şi îşi amenajase într-o cameră un mic laborator. Îmi aduc aminte cum îl priveam uimită cum prepara soluţiile şi cum, încet, încet apăreau formele pe coala albă. Era magie curată! Eram tot timpul în preajma lui să îl ajut, dar cred că mai mult îl încurcam, deşi niciodată nu mi-a spus asta. Cu timpul am moştenit aceste aparate, păstrate şi în prezent cu mare grijă, şi am continuat să fac fotografii mai ales în studenţie la Cluj. Îmi plăcea mai mult să mă aflu în spatele obiectivului, de aceea prietenii erau bucuroşi că avea cine să imortalizeze clipele. Acum cred că aş fi înlocuită cu un selfie stick. Niciodată nu mi-am propus să fac o carieră artistică, de aceea nu am urmat niciun curs de fotografie, deşi nu sunt un autodidact prea silitor. Dar mi-a zâmbit norocul când soţul a aflat de cursul organizat de Ovi Pop şi, în secret, m-a înscris.

Mi-a fost de mare ajutor fiindcă lucrez în domeniul publicitar, astfel pasiunea şi jobul au ajuns să se completeze perfect. Am o familie foarte activă şi sportivă, aşa că pe lângă sarcinile de la serviciu am la îndemână cele mai dragi modele de fotografiat.

R. Spectacolul caritabil „Ca la noi la nimenea” este primul proiect în care te implici ca artist fotograf. Ce te-a determinat să alegi acest proiect?

R.K. Mă simt onorată şi mă bucur că pot face parte din acest proiect minunat, fiindcă suntem iubitori de teatru de la mic la mare. Pot spune că sunt norocoasă fiindcă proiectul „m-a ales pe mine”. La cursul fotografic, examenul final a presupus un set de fotografii cu o tematică aleasă de fiecare cursant. Actorul Sebastian Lupu a răspuns invitaţiei de a-mi fi model, iar metamorfoza actorului în personaj a fost o experienţă de neuitat. Aşadar am avut şansa să surprind în fotografiile mele câteva din miile de stări sufleteşti prin care trece actorul până să intre în pielea personajului, o metamorfoză absolut minunată.

R:  Debutul tău, prima ta expoziţie personală, are, iată, o componentă socială puternică: expoziţia deschide spectacolul „Ca la noi la nimenea”, iar imaginile realizate de tine pot fi achiziţionate, banii fiind redirecţionaţi spre redecorarea foaierului Arcadia, la fel ca şi încasările din spectacol. Astfel te adresezi publicului larg pentru a veni în sprijinul unui alt fel de public... de vârstă mai mică. Cum simţi tu, ca artist, aceste semnificaţii. Au avut un impact mai mare asupra ta, ai simţit presiunea unei responsabilităţi suplimentare?

R.K. Mă pasionează fotografia, ador teatrul, iar faptul că aceste două pasiuni se împletesc în acest proiect, care va purta şi semnătura mea, e mai presus de orice închipuire. Actorii Mirela Lupu si Sebastian Lupu sunt cunoscuţi pentru implicarea lor în acte caritabile, iar perseverenţa cu care încearcă să schimbe lumea din jurul lor într-un loc mai bun şi mai darnic este molipsitoare. Deşi sunt novice în astfel de acţiuni, am avut sprijinul lor, drept pentru care nu am simţit-o ca pe o responsabilitate, ci ca pe o experienţă unică şi, sper, repetabilă.

R. Cum se metamorfozează actorul în personaj? Care sunt impresiile din culise? Ce te-a surprins? Ce te-a emoţionat?

Actoria mi se pare o meserie pentru care trebuie să te naşti, nu poţi deveni actor peste noapte. Am fost un copil privilegiat, fiindcă ai mei iubeau teatrul şi mă duceau adesea la spectacole. De mică eram fascinată de actori şi de personajele interpretate. Dar niciodată nu am bănuit câtă muncă şi pregătire presupune învăţarea unui rol, intrarea în pielea personajului, transmiterea emoţiilor. Am fost uimită de eleganţa şi recunoştinţa cu care se folosea de fiecare accesoriu care îl aducea tot mai aproape de Constantin Tănase. Voi fi mereu recunoscătoare nu atât pentru aceste fotografii, cât pentru magia care mi s-a dezvăluit. Era atât de absorbit de ritualul transformării, încât nici nu vorbea, iar mie mi se păreau zgomotoase şi clickurile aparatului foto.

R. Te-ai gândit deja la o temă pentru o expoziţie viitoare?

R.K. Fiul meu cel mare, David, este şi el pasionat de fotografie, are câteva idei absolut minunate, sunt uimită când îmi arată lumea prin sufletul şi ochii lui inocenţi. Lucram împreună la câteva proiecte şi sunt bucuroasă când îmi cere ajutorul. Încă nu mi-am propus nimic în viitorul apropiat, doar atât pot spune, că fotografiez ori de câte ori am ocazia.