Prima conferinţă cu temă filosofică a profesorului Mihai Maci a avut loc marţi, de la ora 17.00, în sala mare a Primăriei Oradea. Evenimentul a beneficiat şi de prezenţa fostului şef al catedrei de Filosofie Antică de la Babes-Bolyai, Vasile Muscă, filosof care s-a implicat activ în discuţii criticând atitudinea, oarecum pesimistă, a profesorului orădean.

Filosofie în adevăratul sens al cuvântului. De asta au avut parte cei aproximativ 70 de participanţi la prima conferinţă organizată de Primăria Oradea şi Academia Civică. Asta pentru că, aşa cum îi stă bine unui discurs filosofic, el a fost întors pe toate părţile, criticat şi elogiat în egală măsură, asemeni dezbaterilor dintre Socrate şi sofişti sau discipoli în Grecia Antică, punctate atât de frumos în dialogurile lui Platon.

Marginalii, în corăbii lăsate în voia valurilor

Dicursul lui Mihai Maci, strucurat pe aproape 12 pagini a avut mai multe note bibliografice şi referinţe decât unele dintre lucrările de filosofie considerate la ora actuală de top. A surprins în primul rând tratarea marginalului în întreaga istorie, de la cum era el văzut în Grecia Antică până la consideraţiile lumii moderne în ceea ce-l priveşte. Prima formă în care a fost prezentat este cea a străinului în lumea tradiţională greco-romană. "Străinul e misterios şi, ca orice mister, cum spune un filosof al religiei, Rudolf Otto, e deopotrivă fascinant şi înspăimântător", ceea ce însemna că fie era refuzat pur şi simplu (ca inamic al unei anumite ordini), fie se încerca asimilarea lui. Un alt străin este nebunul, „cel ce nu e bun la nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de aceea, e deasupra oricărui astfel de rol. La începutul "Istoriei nebuniei în epoca clasică", Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe "corăbii ale nebunilor" (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vânturilor mării. Lucrurile aveau să se schimbe câteva secole mai târziu când nebunul şi străinul sunt revalorizaţi de creştinism, lor adăugându-li-se vagabondul şi cerşetorul (imaginea Dumnezeului rătăcitor, singur şi sărac, avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost). "Solicitudinea faţă de semenul meu - mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (un analog al Dumnezeului crucificat) - devine semnul prin excelenţă al dimensiunii deopotrivă spirituale şi sociale", explică Mihai Maci.

Deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent, pe dinafară şi pe dinăuntru

Timpul modifică şi această percepţie, "străinul" devenind şi el „aproapele nostru", convertibil prin intermediul educaţiei. În epoca de început a modernităţii - care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale - numele adevărat al educaţiei devine disciplina. "Lumpenul (n.r. haimana din germană) proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinăuntru". El este de fapt, tradiţionalistul, care nu mai este nici rural şi nici urban, care trăieşte la marginea oraşelor industrializate şi care trebuie adus la un numitor comun, la norma socială (expresie a legii raţionale).  Ţinta o reprezintă bunăstarea tuturor, bogăţia devenind însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. "În acest sens „le nouveau riche", etalându-şi averile, nu face doar dovada bogăţiei lui, ci, în acelaşi timp, a respectabilităţii sale sociale. E bogat pentru că e merituos - iar bogăţia e răsplata meritelor sale", explică Maci. La antipozi, sărăcia e semnul unui viciu, e ea însăşi un viciu, iar looser-ul e un om căzut din umanitatea lui. Boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului, care - în bună măsură - rămâne stabilă până în zilele noastre. El este cel care nu este productiv şi ineficient sau "cel umilit şi obidit de un sistem opac, care îşi aserveşte toate structurile societăţii, cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decât o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie" mai spune Maci, concluzionând că prin "trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul, câştigul, banii. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia - indiferent de nuanţele care-i deosebesc - sînt perdanţii acestei lumi". Acest lucru duce în ultimă instanţă la apariţia Statului naţional modern în care toţi cetăţenii sunt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare, taxare şi... protecţie socială. Statul internează marginalii şi crează astfel enclave controlate. "Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare, în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi, în fapt, la condiţia de sclavi ai lumii moderne", spunea Mihai Maci care vede în lagăre eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la productivitate.

Sărac şi la limita potenţialului de subzistenţă

În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil ("integrat" fiind de programele şi instituţiile sociale), pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. "Atâta doar că marginalul mediatic, în ciuda faptului că are un chip, rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre - cel mai adesea, singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti, neîndoielnic dramatică, dar totuşi poveste. Suferinţa lui, exhibată de presă, are funcţia de-a ne aminti - după o zi obositoare de muncă - că nu sîntem automate, că avem inimă, că încă putem lăcrima, tot aşa cum, în spaţiile de reclamă dintre drame, putem dori, din tot sufletul, produsele ce ni se oferă", exlică Maci. În concluzie, astăzi „marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac, la limita potenţialului de subzistenţă. Şi nu e productiv" a spus Mihai Maci care şi-a mai pus o dată întrebarea de la începutul discursului: "Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a instituţionalizat - cei care rezistă, cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor, bătrînilor fără vîrstă, bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm, pentru că ne identificăm cu ele. Însă, nu trebuie să uităm acest fapt, mai devreme sau mai tîrziu, în această lume în care totul e organizat, ne va veni nouă înşine rândul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Iar atunci, mai mult ca sigur, raţiunile economice, sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa".   

Suntem marginali şi pentru că luăm decizii greşite!

Sesiunea de discuţii cu care s-a încheiat conferinţa a fost cel puţin la fel de interesantă ca discursul profesorului Mihai Maci. Cea mai puternică replică a venit din partea filosofului Vasile Muscă, unul din foştii profesori ai lui Mihai Maci, care a spus: "din păcate, constat că aveţi o atitudine prea critică, pur şi simplu radeţi tot. Problema culturii nu este să te rezumi la analiză şi critică ci să construieşti, să creezi. Chiar dacă România este considerată ţara formelor fără fond, nu trebuie uitat că uneori şi fondul poate crea forme. Cât despre marginali, Oradea a suferit un mare eşec din punctul de vedere al Universităţii. În Cluj-Napoca sunt 100.000 de studenţi. Este drept că zeci de mii de studenţi sunt acolo pentru ca să se distreze, dar aceştia produc, aduc bani oraşului. Universitatea din Oradea nu este marginală pentru că se află la marginea ţării, ci pentru că este o universitate marginală din punct de vedere valoric, nu înţelege clar care sunt cele adevărate. Au desfiinţat Facultatea de Filosofie fără niciun motiv, doar pentru ca rectorul să se afle-n treabă". Prezent la conferinţă, Constantin Bungău l-a felicitat pe Mihai Maci pentru discurs şi i-a replicat fostului profesor de la Babes Bolyai că nu cunoaşte aşa cum ar trebui Universitatea din Oradea. Sesizând interpretarea în cheie hegeliană a discursului lui Maci, un fost student al Facultăţii de Filosofie de la Oradea a întrebat dacă discursul profesorului nu ar trebui interpretat în cheie socratică, adică dacă el nu este de fapt o critică prin care se doreşte "moşirea" adevărului, scoaterea la lumină a unor probleme care există în lumea noastră cu ajutorul dialogului. "Eu sper ca această conferinţă să fie un început şi să ajungem aici, la Oradea, să adunăm în jurul nostru câţiva oameni capabili să facă ceva, să schimbe ceva din lumea în care trăim", a răspuns Mihai Maci.