Prezent la cel mai important eveniment teatral al anului - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a XXIII, Bucureşti, desfăşurat între 25 octombrie şi 3 noiembrie - regizorul Ioan Ieremia a făcut pentru cititorii Crişanei o scurtă radiografie. Precizăm că titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei. Din cele aproximativ 100 de evenimente, spectacole, colocvii, lansări de carte, lecturi etc. cu săli mereu arhipline, imposibil de acoperit în cele  zece zile de festival, voi alege doar manifestările care au purtat semnătura  unor personalităţi indiscutabile ale teatrului  românesc. Singurul absent important a fost Daniel Barbu, ministrul Culturii pe care tinerii "legionari" l-au speriat şi n-a mai ieşit din casă...

Festivalul a debutat cu "Troienele" după Euripide, în regia  lui Andrei Şerban, la Opera din Iaşi. Ţinuţi în picioare 30 de minute, în holul Teatrului Odeon, apoi conduşi pe un coridor întunecat şi îngrămădiţi în culisele scenei, unde am mai aşteptat 15 minute, baricadaţi precum la inaugurarea unui Market, fără să ne putem mişca, transpiraţi şi tracasaţi de "regie", când a început spectacolul eram extenuaţi, nu mai aveam energie pentru empatia cu care am venit să vedem un spectacol semnat de  Andrei Şerban. Spectacolul este o amintire a celui făcut la Bucureşti în 1990. Acelaşi celebru regizor gafează, aberant, la Teatrul Bulandra, cu  Regele Lear, în care Regele şi bărbaţii sunt interpretaţi de femei, diluând  astfel, neverosimil, conflictele şi povestea lui Shakespeare. Spectacolul nu s-a mai jucat. "Gurile rele" spun ca Mariana Mihuţ interpreta lui Lear, a fost convinsă de gafă şi a preferat să spună că-i bolnavă.

"O monstruozitate"

Aceeaşi eroare o face un regizor, mult mai tânăr, la Oradea, cu "A douăsprezecea noapte" de  acelaşi autor, desfiinţând intriga piesei prin distribuirea unei actriţe în rolul unui mascul înnebunit de amor, Malvolio, într-un teatru în care avea prin Petru Ghimbăşan şi alţii, o acoperire excelentă. Am vizionat spectacolele cu ilustrul regizor, ministru al culturii din Basarabia, Ion Ungureanu, fost director artistic al unui mare teatru din Moscova. Din "patriotism" local am evitat să merg la „A douăsprezecea  noapte" ca să menajez suspiciunile conducerii teatrului orădean, dar ştiu că a produs un interes deosebit prin Shakespeare, dar  cunosc părerea oamenilor de teatru care au văzut spectacolul. Emil Boroghina, directorul festivalului internaţional Shakespeare: "Domnule Ieremia cine a făcut această monstruozitate? În Teatrul din Oradea există un actor, Petre Panait, care putea face un excelent  Malvolio." Regizorul Cristian  Hagiculea, directorul Naţionalului din Iaşi: „Ioane, este un spectacol deosebit de prost, cum e posibil ca un mare actor, precum Richard Balint, să joace atât de prost?" Criticul Marina Constantinescu: "Domnule Ieremia, sunt năucită, cum poţi să faci un spectacol atât de prost, cu un Shakespeare?!" Mă opresc aici precizând că aceasta este părerea oamenilor de teatru care au fost la spectacol, mai puţin a „galeriei" adusă şi animată de studenţii  Ludmilei Patlanjoglu. „Succesul" este rezultatul regizorilor aflaţi în „deplasare", care nu lucrează atent şi cu răbdare actorul, se grăbesc să-şi încaseze "colaborarea". Invit conducerea, lipsită de educaţie estetică a  Teatrului din Oradea, să nu se lase înşelată de aplauzele inocente ale publicului, care ne aplaudă cu altruism, chiar şi atunci când nu facem  artă.

De la Tompa la Tokes

"Pălăria Florentină", de Eugene Labiche, pusă în scena de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Iaşi, se vrea un spectacol de comedie, dar caută hazul cu soluţii căznite. Câteva momente în care excelentul regizor apelează la stilul său, amplu, cantitativ, în căutarea expresivităţii, reuşeşte numai să se autopastişeze. Comedia e mai pretenţioasă şi mai greu de realizat decât drama. Ne-am reconfortat însă cu filmul, sau "Undeva la Palilula." O tragicomedie feliniană, în care vedem o Românie populată de o faună care ne aminteşte de grobianismul sinistru, de cupiditatea şi cinismul actualei clase politice, care, cu un zâmbet tembel, sau un râs aiurit, sfidează totul, acaparând cu ferocitate tot ce apucă, cât este la putere. "Leonida gem session", o adaptare după Caragiale, de Tompa Gabor, la  Teatrul Maghiar din Cluj, este un spectacol riguros, dar anost, lipsit de umorul dramaturgului şi mistificator al Revoluţiei din 1989. Revoluţia nu a fost făcută de securişti, cum ne sugerează regizorul, şi o parte a maghiarilor care au maltratat şi ucis cu  bestialitate câţiva miliţieni. Flacăra ei s-a aprins din scânteia care a fost Tokes Laszlo. Securiştii şi miliţienii au fost profitorii Revoluţiei, au acaparat economia naţională şi puterea politică formând partide "democratice" care au adus ţara în dezastrul de azi. Şi  nu cred că o secretară a lui Ion Iliescu, decorată  pentru nu ştim ce şi iubită a lui Colin Powell, are dreptul moral să-l conteste  pe Tokes Laszlo. Liderul maghiar ar trebui să fie pildă de consecvenţă şi tenacitate pentru politicienii români, care-s tot timpul când pe stânga, când pe dreapta, şi mai rar pe interesul national.

Sincronismul alterităţii

"Năpasta" lui Caragiale, pusă în scenă de Radu Afrim, la Teatrul Naţional din Bucureşti, este un spectacol făcut, nu născut. Un regizor talentat, obsedat de a fi altfel cu orice preţ de dragul regiei inventive, aboleşte  substanţa dramatică a piesei lui Caragiale. Tineretul aplaudă cu chiuituri ignorante momente de disco sau fachen, muzical şi imagistic. Acelaşi Radu Afrim face un excelent spectacol la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti - "Când ploaia se va opri", bulversându-ne în final, când asistăm la un monolog al personajului principal, un pedofil care-şi agresează propriul fiu şi, după ce este prins se lamentează pledându-şi nevinovăţia: "Cine-i de vină că am ajuns în situaţia asta? Dumnezeu? sau cine?" Sincronismul românesc e în grafic cu Europa. Anul trecut scriam, tot în Crişana, despre cum unii regizori socializează pederastia şi aminteam că la Festivalul de la Avignon au apărut exegeţi care pledau pentru "mai multă înţelegere şi toleranţă faţă de pedofili". Dreptul la alteritate ne conduce, tiptil, spre acceptarea unor fapte iresponsabile ale bestiei umane. 

Inerţie şi sclipici

"O scrisoare pierdută", pusă în scenă de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional Craiova, este mult sub spectacolele izbutite ale aceluiaşi regizor, din acelaşi  Caragiale, la acelaşi  teatru pe care-l conduce aproape de pe vremea lui Caragiale. Gluma, precum gluma, dar Ceauşescu ne-a lăsat moştenire, plăcuta inerţie de a sta mult la "volanul" unei funcţii privilegiate. "Pescăruşul" lui Cehov, pus în scenă de rusul Yuri Kordonski la Teatrul German din Timişoara, este un spectacol sclipitor, o mare bucurie artistică, după ce tot el a făcut la Teatrul Bulandra, din "Căsătoria" lui Gogol, cu o distribuţie excelentă, un spectacol anodin. "Domnul Swedemborg vrea să viseze" la Teatrul Naţional din Iaşi, pus în scenă de Mihai Măniuţiu, l-am văzut la Oradea, la aşa-zisul Festival  de Teatru Scurt. Am plecat după 30 de minute pentru că mi se părea o excursie doctă, fără expresivitate teatrală. Probabil m-am înşelat, din  moment ce a luat un premiu pe care-l suspectez că a fost acordat pentru prestigiul incontestabil al regizorului  Măniuţiu, aşa cum Tompa Gabor a fost premiat la acelaşi Festival, de data asta Scurt, pentru Caragiale, într-un context valoric în care au fost câteva spectacole, într-adevăr excelente, care meritau un premiu.

Pensionare vs marginalizare

Spectacolul "Adam şi Eva" după Liviu Rebreanu, la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara, unde portretul şi logoul lui Eminescu au fost aruncate în coşul de gunoi al neokominterniştilor actuali, n-am să-l comentez pentru că este un teatru pe care l-am condus şi i-am adus un car de premii, iar spectacolul este făcut de Alexander Hauswater, despre care am afirmat, în repetate rânduri, că este un farseur talentat.  De  neînţeles este însă faptul că cei care l-au profanat pe Eminescu vor fi recompensaţi cu conducerea unui teatru din Bucureşti, că se lucrează la o lege prin care directorii de teatre trecuţi de  65 de ani să fie pensionaţi. Ion Caramitru a cerut o audienţă la premierul Victor Ponta ca să obţină o dispensă. În situaţia lui mai este Dorina Lazăr la "Odeon" şi, sper, Florin Călinescu la Teatrul Mic. Închei amintindu-i publicului orădean, pe scena căruia am debutat ca regizor, că activiştii de partid mă  persecută azi şi mă marginalizează mai rău decât comuniştii. Azi, "partidul e în toate" mai mult decât pe vremea dictaturii comuniste. Opereta numită "Revoluţie" la Oradea s-a strecurat şi în Teatru. Astfel, mi-am amintit că în Oradea, în paginile Crişanei, ale revistei Familia, apoi la Bucureşti, în România Literară, am profesat  cronică dramatică şi cinematografică ani buni. Ca să nu mai şomez, am să fac acelaşi lucru, în curând, la un post TV cu acoperire naţională, care mi-a oferit o emisiune de o oră. Până atunci voi ţine o conferinţă de presă despre "Modalitatea estetică a teatrului" înţeleasă şi profesată acum la  Oradea.

Ioan Ieremia - Societar de Onoare al Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara.