Teatrul Regina Maria a intrat în Festivalul de Teatru Scurt din cadrul FITO 2014 cu trei premiere care au pus pe jar critici şi public deopotrivă. Pentru că cele trei spectacole, "Life Sequences Profiles", "Cancun" şi "În inima nopţii-Episodul Hamlet", sunt mult departe de repertoriul clasic cu care orădenii au fost obişnuiţi. Neconvenţionale, fiecare în felul lor, apelând la imaginaţia spectatorului sau la cunoştinţele lui, după caz, cele trei spectacole au menirea de a ridica un standard.

Cum era de aşteptat, premierele au împărţit publicul în două, pe criteriul "îmi place"- "nu-mi place deloc", lasând loc şi de "sunt confuz" sau "n-am înţeles nimic", iar atacurile din partea spectatorilor avizaţi, buni cunoscători de teatru, au fost vehemente. S-au atacat pe rând, şi pe la colţuri, criterii de estetică, de compoziţie, de distribuţie, de scenografie, de originalitate şi, nu în ultimul rând, s-a atacat decizia juriului din festival, care a apreciat "În inima nopţii-Episodul Hamlet" drept cel mai bun spectacol din concurs. Vestea este bună din cel puţin două puncte de vedere: primul este că ni s-a oferit un spectacol pe marginea căruia se poate discuta pro şi contra, în ambele cazuri bine argumentat. Al doilea ar fi că orice fel de polemică măreşte curiozitatea şi, prin urmare, aduce oamenii la teatru.

Spectacolul pus în scenă de Gavriil Pinte, aduce în prim-plan texte ale unor reputaţi teatrologi, George Banu şi Monique Borie, la care spectatorul are pentru prima dată acces. Nu pentru că volumele celor doi n-ar fi de găsit, ci pentru că este greu de presupus că oamenii au dispoziţia şi pregătirea necesară pentru a citi şi înţelege cărţi de specialitate. Trebuie subliniat că fiecare teatrolog este la rândul lui un creator, care scoate din umbră elemente ascunse în opera pe care o analizează. În cazul de faţă, Shakespeare-Hamlet.

Ce face Gavriil Pinte este să prezinte, cu ajutorul celor doi teatrologi, o altă viziune a aceluiaşi Hamlet. O viziune în care noaptea devine eroul principal, muza, adăpostul, energia creatoare, misterul, frica, supravegherea şi scăparea.

O viziune în care "spectatorul devine co-autor" şi "produce un veritabil imaginar al participării". O viziune în care "teatrul luptă cu spaimele iscate de întuneric" şi în care "facem teatru în noapte de frica nopţii însăşi". De aceea, într-un cub mascat de folii transparente, amplasat în centrul oraşului, noaptea, se joacă acest Hamlet.

Spectacolul este povestit de actori, acei actori care în scenariul clasic sunt aduşi de Hamlet la palat pentru a (de)juca uciderea tatălui său. Povestea este întreruptă de scene clasice din Hamlet, expuse cronologic.

Regizorul optează pentru un joc imagistic care te acaparează şi-ţi pune atenţia la încercare. Astfel, spectacolul se desfăşoară în câteva imagini-reper memorabile.

Uciderea regelui de către Claudius, fratele său, aduce imaginea unui zid uman, o piramidă prin care răzbat şoaptele "rege" şi "moarte". Imaginea luptei pentru putere, între Hamlet şi Claudius, prin scaune care construiesc scena nunţii şi a priveghiului.

Imaginea fantomei din pungi de gunoi care povesteşte asasinatul. Imaginea ferestrelor-oglinzi, care în se învârt în cerc şi se întorc spre spectator dându-i ocazia, pentru o clipă, să se privească pe el însuşi.

Imaginea Ofeliei care dă declaraţii mute despre nebunia lui Hamlet, în ritmul candeţat şi obsesiv al maşinii de scris. Imaginea lui Claudius şi a reginei, când adevărul despre asasinat le este "smuls" din gură, iar şervetele de masă devin giulgiu pe feţe lor. Imaginea lui Hamlet sărutându-şi mama, într-o interpretare a teatrologilor care duce iubirea, psihologic, la un pas de incest. Imaginea lui Claudius care se roagă, în timp ce conştiinţa sa, regina cu fantoma în braţe, îl înconjoară într-un dans macabru. Imaginea cortegiului funerar la înmormântarea Ofeliei, cu o cutie de apă pe care plutesc scrisori, în timp ce două spade bat clopotul ultimului drum. Imaginea lui Laert îngenunchiat în strigătul mut al durerii, după moartea surorii lui.

Tablourile sunt secondate de replici care au efectul unui tunet în liniştea nopţii. Hamlet îşi latră durerea, Claudius o strigă, Ofelia o cântă. De altfel, cântecul Ofeliei este singurul moment de respiro din spectacol şi singura scenă care face apel la sensibilitate. În contrast, moartea lui Hamlet şi a lui Laert are loc printr-un duel nesincronizat, iar ultimele replici din spectacol îşi pierd efectul.

De remarcat că regizorul Gavriil Pinte a reuşit să creeze o distribuţie fără cusur. Toţi actorii, inclusiv cei care au roluri aparent nesemnificative, sunt bine aleşi şi sunt buni în ceea ce fac. Este unul dintre puţinele spectacole în care se simte o echipă de actori, fără discrepanţe.

Spectacolul pune accent pe obsesia supravegherii sub toate formele ei şi are trimiteri clare spre regimul comunist (inclusiv textual, exilul lui Hamlet fiind asemănat cu fuga din România comunistă). Fapt care, alături de incestul explicit (argumentat prin trimiteri la Freud) poate ridica probleme privitorului îndrăgostit de teatrul clasic. Iar felul în care a fost pus în scenă, este mai mult sau mai puţin accesibil, în funcţie de disponibilitatea şi atenţia fiecărui spectator. În fond spectacolul în sine este un  (alt) punct de vedere. Cu care suntem liberi să fim de acord sau nu.