Recent a apărut la Editura Universității din Oradea o carte care, prin forța împrejurărilor, nu poate fi pusă decât sub semnul miracolului... înfăptuit de oameni. Este vorba despre Problema unității tuturor românilor și gândirea franceză (1845-1918), teza de doctorat a profesorului Zaharia Macovei, condusă de istoricul Nicolae Iorga, care, în împrejurări nefericite pentru țară și autor, n-a fost susținută niciodată și nici cunoscută până acum.

 

În perioada interbelică, de progres și prosperitate a României întregite, era obiceiul ca tinerii de condiție intelectuală și materială bună să urmeze studii de doctorat în străinătate, de preferință la Viena, Paris sau Berlin. Și astăzi, în țările intergrate în spațiul european al cunoașterii, un absolvent de facultate nu este considerat un universitar deplin fără parcurgerea celor trei cicluri de învățământ superior: licență, masterat, doctorat.
După absolvirea facultății și a seminarului pedagogic, Zaharia Macovei obține o bursă de stat la Universitatea Sorbona din Paris, unde, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, se va documenta și va scrie în limba franceză, teza de doctorat Le problème de l`union de tous les Roumains et la pensée française (1845-1918).
Tânărul intelectual român, înzestrat cu mari capacități artistice și științifice, poetice și de cercetare, se documentează în cele mai mari biblioteci din Franța. Citește și conspectează mii de documente: cărți, ziare, reviste, documente istorice despre gândirea favorabilă și înțelegătoare a elitelor franceze în legătură cu unirea tuturor românilor într-un stat național unitar.
Teza este structurată în două părți, a câte patru capitole, tratând problema unității tuturor românilor încă dinainte de 1845 până la Marea Unire din 1918 și Conferința de pace de la Paris din 1919. Scriitori precum V. Hugo, Lamartine, istorici (Jules Michelet, Edgar Quinet, căsătorit cu fiica scriitorului Gheorghe Asachi), alți numeroși filoromâni (P. Bataillard, H. Desprez), înalți oameni politici (Gambetta, Napoleon al III-lea) nu au contenit să ne considere la fiecare pas „frații noștri latini”. O analiză explicită a traducerii în limba română a lucrării inedite a lui Zaharia Macovei cititorii interesați o vor putea găsi în teza de doctorat a Simonei Ienciu, Zaharia Macovei - de la iconarul bucovinean la universitarul orădean, aflată în curs de susținere publică și editare. Intenționăm să publicăm și o ediție bilingvă a tezei lui Zaharia Macovei, în limba română și franceză.
Istoria ascunsă a manuscrisului lui Zaharia Macovei nu  este mai puțin miraculoasă decât viața însăși a autorului. Oricâtă autonomie științifică ori artistică i-am acorda operei, ea se leagă prin mii de fire mai mult sau mai puțin văzute de experiența de viață a scriitorului. De aceea, am considerat că pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a omului și a operei sunt necesare câteva referințe bio-bibliografice.
Autorul tezei, pe care am plăcerea să o prefațez, s-a născut în zorii zilei de 24 ianuarie 1911, în vechea provincie românească Bucovina, la Horodnic de Sus, județul Rădăuți (azi Suceava), nu departe de mănăstirea Putna, chiar de ziua Unirii Mici, a Moldovei cu Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. De copil avea să creadă că s-a născut în zorii unei zile de bun augur și destin fericit, dar la numai trei ani rămâne orfan de tată, plecat în Primul Război Mondial, pe frontul austriac și împușcat de ruși. Bucovina făcea parte atunci din Imperiul austro-ungar, intrat în război alături de Puterile Centrale, împotriva Antantei (Rusia, Franța, Anglia, ulterior SUA).
Ca o tristă ironie a sorții, fratele Dumitru, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce armata română trece Prutul, moare pe frontul de răsărit, în 1944, împușcat și el de ruși. Școala primară o face în satul natal, iar liceul la Cosmeni, nu departe de Rădăuți. Este perioada când Zaharia Macovei se familiarizează cu limbile clasice, greaca și latina, și cu cele moderne: franceza, germana, italiana, spaniola, portugheza, rusa. Tot în perioada liceului manifestă un talent poetic precoce și colaborează cu revistele locale sau de mai largă circulație, mai ales la Iconar, condusă de Mircea Streinu, și care a generat o mișcare literară și ideologică asemănătoare cu Gândirea și gândirismul din Cluj, răspândit apoi în toată țara.
În 1930 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți, pe care o termină după cinci ani. Frecvența la cursurile universitare fiind foarte lejeră, studentul face descinderi frecvente la București, unde avea doi unchi după mamă, ofițeri în armata română. Aici și la Vălenii de Munte participă la câteva cursuri ale lui Nicolae Iorga, care-i va deveni mentor spiritual foarte drag și îndrumător de doctorat. După absolvirea facultății, urmează Seminarul pedagogic de la Cernăuți, funcționează puțin timp ca profesor la Fălticeni, după care, în 1938, obține o bursă de stat la Universitatea Sorbona din Paris, unde, sub conducerea lui Nicolae Iorga, își va elabora teza de doctorat în limba franceză Le problème de l`union de tous les Roumains et la pensée française (1845-1918), tradusă acum pentru prima dată în limba română. Teza dactilografiată a fost transmisă profesorului Nicolae Iorga, prin intermediul lui Victor Ianculescu, consul general al României la Paris, la 12 septembrie 1940, numai că în noiembrie Iorga a fost asasinat, teza n-a mai fost susținută niciodată și aproape opt decenii a zăcut ca o scriere de sertar. Lucrarea trebuia să fie publicată în Franța, dar teribilele evenimente ale vremii n-au permis realizarea editorială.
Disperat de cele întâmplate, bursierul Macovei va mai face două cercetări doctorale despre Teatrul francez și spaniol până în 1643 și Influența spaniolă în România, rămase și ele nesusținute și nepublicate. În 1941 bursa de studii se terminase, beneficiarul adresează o scrisoare ministrului francez al Afacerilor Externe prin care cere prelungirea stagiului de cercetare, dar, fiindcă răspunsul nu a mai sosit niciodată, Zaharia Macovei, în plină desfășurare a războiului mondial, este silit să se întoarcă acasă.
Între 1941-1944 funcționează ca profesor la Cernăuți, în 1944 se căsătorește, însă la doar o săptămână după nuntă este evacuat de forțele de ocupație sovietică. În 1944 nordul Bucovinei, după mai multe încercări, este reocupat de Armata Roșie, rămânând până astăzi în componența Ucrainei. Familia Macovei trece prin Horodnic, dar găsește casa părintească devastată, reușește să ia câteva cărți, mașina de scris și teza de doctorat ce o purta mereu cu sine. Pentru o perioadă se stabilește la Brașov, apoi trece prin Abrud, Lugoj și în 1946 se stabilește la Oradea, unde va preda la două licee şi apoi la universitate, până la pensionare, în 1973. După Oradea, va locui într-o garsonieră în București până la decesul soției în 1996, când se mută la nepotul Dan din Sibiu, unicul său fiu, Nanini, murise iradiat la Institutul de fizică atomică de la Măgurele, în 1980.
După marea tragedie, i-am făcut o vizită de consolare la București. Plimbându-ne pe malul Dâmboviței mi-a spus că nu mai are de ce să trăiască, că este un om sfârșit. I-am spus că a fost un om sacru pentru oameni și că mai are multe de făcut. Parcă s-a mai înseninat puțin.
Acesta a fost Zaharia Macovei, un sfânt printre oameni. De aceea am ținut ca pe coperta traducerii tezei de doctorat să fie gravată o maximă a înțeleptului Seneca dintr-o Epistolă către fiul său Lucilius: Homo res sacra homini (Omul este lucru sfânt pentru om).
L-am vizitat de multe ori pe acest nefericit și excepțional om, ca pe un părinte spiritual. Înainte de a-l interna la Căminul spital de la Sibiu, din casa nepotului său, așteptând taxiul, s-a ridicat preocupat de pe pat, a scos de sub saltea un dosar și mi l-a dăruit mie: ”- Domnule Magheru (profesorul nu obișnuia să tutuiască pe nimeni), aceasta este teza mea de doctorat, îndrumată de Nicolae Iorga. Faceți ce doriți cu ea”. Și am făcut ce trebuie. După multe încercări nereușite de valorificare, am inclus-o în programul de cercetare a doctorandei noastre Simona Ienciu, cu recomandarea de a o traduce în limba română. Am oferit-o spre publicare Editurii Universității din Oradea, în speranța că poate deveni cel mai important dar publicistic dedicat Centenarului Marii Uniri din 1918.
Aristotel spunea că ”Un om adevărat nu vorbește niciodată despre sine”, decât, am adăuga noi, dacă se laudă cu alții. Fiindcă nu există în viață un noroc mai mare decât să te poţi lăuda cu părinții și cu profesorii tăi. Unii au avut sau n-au avut parte de acest lucru, deși de cele mai multe ori norocul ți-l faci singur.
Zaharia Macovei mi-a fost profesor de literatura română la Liceul pedagogic din Oradea. După absolvirea facultății, șansa mea a fost să-mi încep activitatea ca asistent stagiar al profesorului Zaharia Macovei. Îi datorez bunului și delicatului profesor Zaharia Macovei inițierea mea temeinică în literatura română clasică și modernă de la Titu Maiorescu la Eugen Barbu. Am învățat de la acest profesor ce înseamnă să gândești singur, să ai gust estetic și simț critic, să interpretez într-o manieră personală, originală scriitori și opere din literatura română sau universală, să nu dictezi studenților cursul, ci să-l explici.
Profesorul Zaharia Macovei a fost un om interiorizat, neobișnuit de reverențios cu toată lumea, timorat, lăsa impresia că în permanență ar fi urmărit de cineva și că ar putea fi persecutat, aceasta și datorită unei nevinovate ode închinate în tinerețe mareșalului Ion Antonescu, publicată în volumul Sânge și crini, din 1942. În momunentala sa Istorie a literaturii române, din 1941, G. Călinescu îl consemnează pe Zaharia Macovei, sub pseudonimul E.AR.Zaharia, cu șase volume de poezii, în subcapitolul Suprarealiști bucovineni. Bucovina făcea parte atunci din regatul României.
Poeziile lui Zaharia Macovei, alias E.AR.Zaharia, au rămas multă vreme uitate până în 1998, când, împreună cu colegul meu, prof. univ. dr. Ioan Derșidan, am alcătuit o antologie, Alborada, cuprinzând poeziile publicate și inedite ale lui E.AR.Zaharia, prefațată de criticul literar Mircea Zaciu, care i-a fost elev la Liceul „Emanuil Gojdu”, la Oradea. Titlul de Alborada, dat colecției sale de poezii pe placul autorului, este echivalentul spaniol al grecescului ear-zori de zi, primăvară, sub auspiciile cărora îi plăcea să creadă că s-a născut.

Intelectualul elevat s-a cufundat însă în anonimat, a preferat uitarea în favoarea supraviețuirii oneste. Acesta este omul Zaharia Macovei așa cum l-am cunoscut, l-am prețuit și aș dori să fie cunoscut: inteligent, manierat, generos, modest, timorat, răbdător, încrezător în unitatea și prosperitatea neamului său de gintă latină.