Numele cercetătorului și istoricului Sever Dumitrașcu e bine cunoscut în istoriografia românească și europeană.  Format în lumea istorică de la Cluj, la școala arheologică condusă de profesorul Constantin Daicoviciu, Sever Dumitrașcu a ajuns unul dintre cei mai importanți specialiști din zona de nord-vest a României, prin șantierele arheologice pe care le-a înființat și condus.

Profesorul Sever Dumitrașcu și-a închinat viața arheologiei, muncii de muzeograf, catedrei și formării de caractere, altfel spus, iubirii de Neam și Țară. La Oradea, numele său este legat de Muzeul Țării Crișurilor, Muzeul Aurel Lazăr, Cetatea de la Biharea, Universitatea din Oradea, numeroasele reviste de istorie și cultură pe care le-a fondat: Crisia, Nymphaea, Biharea, Munții Apuseni, Eurasia, Aletheia.

Nu ne vom referi în rândurile de față la activitatea științifică a profesorului Sever Dumitrașcu desfășurată la Oradea.

Dorim să semnalăm apariția unui volum de excepție al profesorului Sever Dumitașcu la începutul acestui an, în care sărbătorim Centenarul României Mari, prin care autorul se întoarce pe meleagurile natale ale județului Hunedoara, volum intitulat sugestiv: „Inidoara. Județul meu de cremene și-oțel”, apărut în ediția a doua la Editura Primus din Oradea.

Volumul se deschide cu un imn închinat marelui nostru poet național, Mihai Eminescu: „La fereastra Casei Noastre/ Domnul Eminescu/ A așezat flori/ De Românească” (…), cu gândul la memoria profesorului Gavril Cornuțiu, care a plecat spre zările veșniciei, apărând personalitatea și memoria marelui nostru poet. Așa cum era de așteptat, Dacii și istoria lor ocupă un loc important în prima parte a volumului, autorul îndemnându-ne „să nu ne îndoim” de cele spuse de scriitorii antici cu privire la geto-daci „că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”. Profesorul Sever Dumitașcu atrage atenția asupra unui lucru foarte important petrecut cu populația dacică după cucerirea romană, anume că, de la nordul Dunării, au fost transferate sau deportate comunități întregi de daci, la sudul Dunării. Este foarte importantă remarca pe care o face autorul cu privire la acești daci strămutați, anume că ei erau daco-romani, la fel ca și cei din Timocul sârbesc de astăzi, nu istro-megleno-macedo-români. Apariția frumosului oraș Târnovo în „zona dacilor” nu este cu totul întâplătoare și nici reședința aici a familiei regale a Asăneștilor, cu cel mai strălucit reprezentant al lor în Imperiul româno-bulgar Ioniță Caloian sau cel Frumos.

Un gând de prețuire este adus elitei cneziale și pictorilor, care au înfrumusețat Țara Hațegului cu biserici  și picturi frumoase, care au dăinuit până în vremea noastră. Amintim aici doar mănăstirea Prislop pe care „inidoreanul” Sever Dumitrașcu o evocă în mod deosebit: „Biserică Triconc și mănăstire sfântă/ De lemn biserică-n pădure/Și veche ctitorie-n pământul străbun/ În pământul românesc, a toată românitatea”.  Este evocată Palia de la Orăștie, unul dintre cele mai însemnate monumente de limbă, după cum aprecia și Ovid Densușianu.

Profesorul Sever Dumitrașcu evocă în volumul de față și durerile românilor transilvăneni, amintind de drama celor 34 de țărani români din comitatul Hunedoara, care au fost decapitați de către stăpânitorii de atunci ai Transilvaniei, pentru a nu merge pe urmele lui Horea, Cloșca și Crișan, martirizați și ei pentru că au îndrăznit să se răscoale împotriva nedreptăților, la care erau supuși românii transilvăneni. Sunt amintiți și Bălcescu, și Avram Iancu. Sunt amintite și personalități remarcabile ale istoriografiei românești care au făcut cercetări în Țara Hațegului: Constantin Daicoviciu, Radu Popa, Ioan Aurel Pop. Sunt evocate și tradițiile populare din ținutul Hunedoarei: cântecul pădurenilor din Poiana Ruscă, Cioci, Pițărăii. Autorul amintește și de Muzeul Aurului din Brad, despre Simeria –Triaj și, nu în ultimul rând, despre județul Hunedoara și despre satul copilăriei Rapoltu Mare.

Nu întâmplător am lăsat la finalul acestor rânduri să amintim de gândurile și sentimentele profesorului Sever Dumitașcu cu privire la România, la 1 Decembrie, în acest an, în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri. Autorul amintește despre mulțimile din satele Hunedoarei, care au curs spre Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Încheiem aceste rânduri cu redarea unui text din cuprinsul volumului prezentat, intitulat Biserica din Țebea, care se constituie într-o adevărată Rugăciune către Dumnezeu, pe care noi Românii o putem rosti ca mulțumire în acest an al Centenarului:„ Rugăciunile românilor se îndreaptă spre Tine, Doamne/ de aici, din Biserica din Țebea/ Ne rugăm Ție/ Cu Horea/Cu Buteanu/Cu Iancu/Cu întreg Neamul Românilor din Carpați/Cu pădurea, cu codrul, cu iarba și păsările Cerului/Toți și Toate!/ Cu Râul de Aur, cu Crișul de Aur/ Ne rugăm pentru Copiii Noștri căzuți la Fruntarii, atunci în ceasul acela, pentru Ardeal/ Iartă-ne, Doamne, și ne plecăm genunchii/ Pe iarba de argint/ Ne plecăm fruntea în țărâna țării/ Cu rugăciune, Doamne,/ Pentru întreg întinsul de la Carpați și Dunăre/ Pe care ne-ai menit să dăinuim”. Să dea Dumnezeu bine, Domnule Profesor!

Preot Ion Alexandru MIZGAN