După ce a câştigat inclusiv atenţia orădenilor care nu obişnuiesc să citească liste lungi de premii şi distincţii, prin spectacolele prezentate constant în cadrul FITO, Victor Ioan Frunză a ales să monteze la Oradea, în premieră naţională, piesa "Cheia" a dramatugului (deja celebru printre cititori) Andras Forgach.

Piesă cu puternic caracter social, "Cheia" este o radiografie(re) a două tipologii cotidiene. Protagoniştii, doi fraţi, nu întâmplător anonimi, simbolizează măştile, dualitatea, extremele, stânga şi dreapta, cele două mari pături sociale între care ne împărţim în funcţie de statut, bani şi profesie. Bogatul şi săracul, atotştiutorul şi neînţelesul, arogantul şi timidul, materialistul şi artistul, întâiul şi cel din urmă, tu şi eu, ei şi noi. Fraţii. Punctul comun este inadaptarea omului care-şi caută împlinirea în exteriorul propriei fiinţe. Omul se agrenează în lupta pentru supremaţie socială.  Învingătorul îşi cumpără iubirea şi respectul, învinsul urcă victimizarea la rang de virtute. Cheia simbolizează accesul spre universul interior, a cărui uşă se închide pe măsură ce-ţi fabrici masca.

"Când eram mici, încăpeam pe geamul de sus, nu aveam nevoie de cheie". Maturitatea vine la pachet cu reproşul: "Dă-mi cheia!", "Ţi-am mai dat-o", "Am pierdut-o". Ajunsă în mâinile altora, cheia devine un obiect derizoriu, iar soluţia rămâne întoarcerea la tine: "Schimbă yala (...) Când cineva îţi sparge casa e ca şi cum te-ar viola". Pentru că în tine curge seva care te-a îndemnat să creşti fugind: "S-a prăbuşit toată copilăria", "Pentru mine, copilăria este dealul". Cădere în gol sau suiş potrivnic? Sunt viziuni diferite asupra aceluiaşi destin. Un destin care s-a bifurcat, la vârsta fragedă, pe eternul principiu al luptei pentru supremaţie. "Nu e corect să ai tu toate pozele", spune fratele mare, iar cel mic strigă: "Toate sunt cu tine".

Există însă şi o poză comună. Iar Victor Ioan Frunză o foloseşte de două ori. Vizual, când îşi anunţă spectacolul, prin afiş. Verbal, când îşi încheie spectacolul în beznă. Victor Ioan Frunză rămâne astfel un maestru al detaliilor şi un fin psiholog. Alături de Adriana Grand (re)creează imagistic realitatea imediată, din care spectatorul spera, de altfel,  să evadeze. Îl duce într-un bar, îi arată fereastra cu trecători indiferenţi, televizorul, barmanul aplatizat, îi creează atmosfera de plictis, în care eşti nevoit să asişti la conversaţia de la masa vecină. Îi strecoară apoi comicul, subtil, uşor teatral, îl face să caşte acum şi să ridice o sprânceană mai târziu. Te simţi amorţit, eşti semiabsent şi atunci în scenă intră viaţa: haotică, pestriţă, paradoxală, ironică, hilar de tristă.

Cel mai mare merit al unui regizor rămâne distribuţia inteligentă. În rolul fratelui cel mare îl regăsim pe Daniel Vulcu, un actor versatil, carismatic, care jonglează cu uşurinţă în registre diverse. În oglindă, Pavel Sîrghi, în rolul fratelui mic, se distinge prin expresivitate şi sinceritatea cu care-şi duce partitura. Sunt roluri bine închegate, veridice până la limita confuziei dintre actor şi personaj. În completare, colorează spectacolul: Petre Ghimbăşan, barmanul care merită aplauze şi bacşiş; Georgia Căprărin, prietena, o interpretare cu nerv, bine dozată; George Dometi, din nou gay, dar (de această dată) un gay verosimil, cu măsura talentului; Corina Cernea, distinsă şi calculată în rolul soţiei; Alin Stanciu, cu un mare bravo pentru rolul vulcanicului Kalman, alături de veteranii Marlena Prigoreanu şi Ion Abdrudan, actori care-şi poartă experienţa pe umeri.

Spectacol cu publicul pe scenă, interzis celor sub 16 ani, a cărui avanpremieră nu există şi care şi-a vândut premiera în timp record, "Cheia" s-a bucurat de o aură specială, de must see, must have şi must hate, o reţetă în mod cert câştigătoare şi o posibilă lecţie de PR pentru nonconformişti.

Indiferent dacă intri la spectacol ca hater sau ca snob, atras de o secretomanie care te scoate din sărite sau de un nume ultrapremiat, când ieşi eşti obligat să recunoşti, măcar cu jumătate de gură, că ai văzut unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii. Dacă ţi-a plăcut sau nu este (o) altă poveste. Alături de "În Inima Nopţii - Episodul Hamlet" şi "Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas", "Cheia", închide triunghiul spectacolelor cu şanse de festival, premii, recunoaştere pentru teatrul orădean şi pentru actorii trupei Iosif Vulcan. În acelaşi timp, cele trei spectacole poartă povara distanţării faţă de spectatori şi au responsabilitatea de a forma gustul spre reţete noi, după principiul "pofta vine mâncând". Iată că textele dramaturgilor contemporani câştigă teren alături de viziuni care îndeamnă la profunzime, la atenţie ascuţită spre metaforă şi simbol, la introspecţie şi te obligă, într-un fel sau altul, să renunţi la tendinţa de a înghiţi pe nemestecate răspunsuri la prima mână. Sunt spectacole care ridică ştacheta, în primul rând pentru actori, în sfârşit folosiţi la adevăratul lor potenţial, provocaţi să renunţe la zona de confort şi, în al doilea rând, pentru publicul nevoit să-şi adapteze din mers capacitatea de a digera.

Revenind la Cheia, vestea bună este că Victor Ioan Frunză îndulceşte spectatorul cu mai multă uşurinţă decât colegii săi, prin actor şi printr-un imbold la zâmbet, sau râs. Următoarea reprezentaţie va avea loc în 29 mai.