Anii 2000 au stat sub semnul transformărilor, a reînnoiririi trupei Iosif Vulcan, mişcare începută de Elvira Platon Rîmbu şi continuată de Daniel Vulcu. Au fost anii în care mari regizori şi-au (re)întors faţa spre Oradea, iar rezultatele au început să apară prin festivaluri, turnee internaţionale, o mai bună vizibiltate a trupei şi a teatrului orădean în peisajul românesc.

Una dintre "achiziţiile" care au stat sub un semn norocos a fost aducerea Ioanei Dragoş Gajdo la Oradea, în anul 2005. Înainte de a-şi propti pasul în urbea de pe Crişul Repede, Ioana se afirmase deja, atât în ţară, cât şi peste hotare. După absolvirea Academiei de Artă Teatrală "Szentgorgy Istvan", din  Târgu Mureş, în 1997, Ioana Gajdo devine bursier al statului francez şi aprofundează actoria în Limoges, Teatre de L'Union, la clasa coordonată de Silviu Purcărete. După un an, se întoarce în România, la Sfântul Gheorghe, acolo unde avea să-l întâlnească pe regizorul care, spune ea, i-a marcat viaţa: Radu Afrim. Deşi primele premii importante le primise pentru rolul Ildiko ("Cu mâna pe ciocan", regia Teodora Hergelegiu), adevărata recunoaştere vine odată cu rolul Bernarda Alba ("Algele", regia Radu Afrim), rol care-i aduce şi prima nominalizare la premiile UNITER. Cea de-a doua nominalizare UNITER a "găsit-o" la Oradea, jucând Golde în "Scripcarul pe Acoperiş" (regia Korcsmaros Gyorgy).

Reporter: Cât de importante sunt pentru un actor aceste nominalizări?

Ioana Gajdo. Eu sunt membră UNITER, dar îţi spun sincer că nu am avut aşteptări. Pentru mine, cel mai mare premiu este să fiu nominalizată, pentru că asta înseamnă că eşti atât de bun, încât pur şi simplu nu te pot ocoli.

R: Anul acesta se împlinesc 10 ani de când ai venit la Oradea. De ce ai ales să vii aici?

M-a cucerit oraşul, pur şi simplu, deşi când l-am văzut prima dată, era în paragină. Am cunoscut Oradea plimbându-mă seara pe străzi şi m-a fascinat energia pe care am simţit-o. Eu, după trei ani de teatru la Sfântul Gheorghe, mi-am dat demisia. Când am vrut să mă întorc în sistem, posturile erau blocate şi am avut doar colaborări. Dacă ar fi să mulţumesc cuiva din teatrul orădean, acele persoane sunt Victoria Balint şi Elvira Platon Rîmbu, ele m-au anunţat că se scot posturi la concurs.

R: Te-ai aşteptat să devii unul dintre actorii de referinţă ai Teatrului Regina Maria?

I.G: Da. Aşa am venit şi aşa am dorit să rămân. În această meserie nu e loc de falsă modestie. Eu cred că fiecare actor aduce în meseria asta o parte din personalitatea lui. Şi cred că aici se vede diferenţa. Nu există ca scena să-ţi şteargă personalitatea. Din contră. Eu nu sunt un actor comod, şi pe această cale, o anunţ şi public. Nu am să fiu niciodată într-un tipar, nici la nivelul de lectură la masă. Am suficientă imaginaţie, modific multe. Şi mai e ceva perceput greşit. Faptul că actorii ar trebui să fie o mare familie. E greşit, e împotriva firii. Între actori trebuie să fie comunicare, înţelegere, logică, dar nu o mare iubire.

R: Ai preferinţe în ceea ce priveşte regizorii? Un nume cu care-ţi doreşti să lucrezi?

IG: Eu sunt o persoană deschisă, lucrez cu orice regizor, indiferent de nume, de faimă. Eu pot lucra cu regizori tineri, chiar şi cu un student care vine cu propuneri. Am ce să învăţa de la tineri, pentru că, oricât m-aş documenta, nu pot să fiu la curent, la fel ca ei, cu lucrurile noi. Ce nu mă interesează sunt regizorii care vin cu un spectacol pe care l-au montat şi în alte oraşe şi-ţi spun ce să faci ca să iasă la fel. Nu, mulţumesc!  Actorul este un creator. Cea mai mare prostie pe care am auzit-o este "Capul ce se pleacă sabia nu-l taie". Ba îl taie! Actoria nu este o meserie de umilinţă. Dacă voiam să am o meserie de umilinţă, mă făceam prostituată.

R: Care a fost rolul care ţi-a ridicat cele mai mari provocări, de când eşti în Oradea?

I.G. Niciunul în mod special şi toate. Crede-mă, la început, niciun rol nu ştii de unde să-l apuci. Este acea căutare pe care o ai până când reuşeşti să te întâlneşti cu personajul pe care-l joci. Sunt situaţii în care-ţi întâlneşti personajul cu trei ore înainte de premieră. Aţii, îşi găsesc personajul după premieră. Slavă Domnului, asta nu mi s-a întâmplat. Dar mi s-a întâmplat să găsesc noi valenţe, alte nuanţe. Acesta este farmecul teatrului, de aceea nu sunt două spectacole la fel. Dacă ar face cineva harta neuronală a unui actor când este în scenă, ar vedea că un controlor de trafic aerian e nimic prin comparaţie. Când sunt în scenă, creierul meu este ca un foc de artificii.

R: Ai observat fluctuaţii ale publicului în ultimii 10 ani? Vin oamenii la teatru?

I.G. A fost o perioadă, când ne-am mutat la Casa de Cultură a Sindicatelor, când a fost greu să aduci public. Atunci a fost şi o criză financiară mare. Pentru noi a fost o provocare actoricească. Dacă ne auzea cineva din culise, credea că suntem nebuni. Cu toate astea, publicul din sală nu ne auzea. Dar ne-a ajutat mult perioada aia. Ne-am întors cu dicţie şi impostaţie perfecte. Acuma sunt bani. Teatrul în care lucrez îţi impune o ţinută, e o chestie de mândrie. Lumea vine la teatru, sălile sunt pline. Plus că vin oameni din Timişoara, din Cluj, să ne vadă. Există un turism cultural, de 0,01%, dar există. Şi repertoriul s-a schimbat, iar publicul este receptiv. Când noi am făcut un pas, spectatorii au făcut un pas cu noi.

R. Aţi introdus în repertoriu musicalul şi dramaturgia contemporană. Ultimele montări însă, exceptând "Omul din La Mancha", nu mai apelează parcă, la emoţia spectatorului.

I.G. Noi avem un program gândit cu cap, deşi sunt voci care spun altceva. Sigur, mi-ar plăcea să jucăm Gogol şi Shakespeare. Dar nu-ţi mai stă, frate, nimeni la un Macbeth netăiat, clasic. Jucăm Cehov, dar cum ar fi fost Livada de Vişini, dacă se monta după metoda lui Stanislavski? Nici Caragiale nu-l mai poţi juca identic, ar ieşi lumea în 30 de secunde de când am începe să jucăm. Acum apelăm la o altfel de emoţie, spectatorul, poate, cade pe gânduri. "Livada de vişini" te poate atinge după două, trei săptămâni de la vizionare.

R: Poţi face o comparaţie între publicul orădean şi cel din alte oraşe de provincie?

I.G: Publicul din Oradea nu este un public de provincie, să fie clar. Publicul nostru este un barometru perfect. Şi un actor are nevoie de asta. O spun cu mâna pe inimă "God bless publicul din Oradea".

R: Cum îţi dai seama dacă le-a plăcut sau nu, ţinând cont că se ridică mereu în picioare?

I.G:  O, nu vă daţi seama ce energie are publicul din Oradea. Ce onest este. Pur şi simplu simţi când aplaudă din complezenţă, aplaudă mai rar, mai puţin, fără entuziasm, şi atuncea ştii. Publicul nostru nu ne induce în eroare, ori asta este cea mai mare capcană pentru un actor, să cadă în eroare.

R: Ce nevoi consideri că are Teatrul Regina Maria, pentru a se dezvolta?

I.G. Teatrul din Oradea are dotări superioare altor teatre din ţară. Nu ştii ce înseamnă să repeţi în frig cu trei geci pe tine. Am avea nevoie de spaţii de repetiţie. Şi ar trebui să se umble la salariile actorilor, să fie urmărite performanţele. Să fie clar, eu când joc în ţară, sau peste hotare, reprezint Oradea. Dar salariile ne sunt tăiate de oameni care joacă tabinet. Noi nu existăm. Noi nu primim invitaţii, diplome de excelenţă, nici când premiază ONG-urile oameni de succes, nici când premiază autorităţile locale. La Oradea vor avea loc galele UNITER. Cui se datorează asta, se întreabă cineva? Este un pic jenant. Noi suntem o imagine a oraşului şi nu suntem respectaţi. O dată nu a venit cineva să-mi zică "Bă, tanti!".

Şi ar mai fi ceva, avem nevoie de tehnicieni de scenă, cu salarii. Pentru că eu îmi pun viaţa în mâinile acestor oameni. Pentru că ei vin înaintea mea şi pleacă după mine. Montează, cară, îşi julesc mâinile. Ei nu iau aplauze, nu au o meserie de fard şi de sclipici.

R: Ai un obicei frumos, înainte de spectacole, laşi două bilete cadou pentru orădeni.

I.G: Da, ştiu că există mulţi care vor să vină la spectacole şi nu pot. E atât de simplu să faci un om fericit. Iar eu, dacă pot să o fac, o fac.

A consemnat Andreea COSTEA

(va urma)