Cotat la ora actuală drept cel mai popular actor al Teatrului Regina Maria, cu priză la public, la regizori şi la cronicari deopotrivă, Richard Balint s-a dovedit, de asemenea, o "achiziţie" de bun augur a trupei Iosif Vulcan. Se alătură echipei în anul 2000 şi are parte de o ascensiune rapidă, fiind capul de afiş al celor mai importante spectacole din ultimii 10 ani.

Iubitor al muzicii rock, noncoformist, "duşman" declarat al preoţilor, Richard Balint nu se dă în lături de la autoironie, la fel cum nu se dă în vânt după laude. N-ar pleca din Oradea, oraşul care l-a lansat şi i-a oferit în acelaşi timp liniştea. "Nu mi-am dorit niciodată să fiu vedetă. Iar în Oradea, nu ştiu, ori nu mă recunosc oamenii, ori sunt ei mai retraşi, dar pot merge liniştit pe stradă". În schimb, s-ar bucura ca cei care ţin frâiele să (re)cunoască actorii şi crede că soluţia ar fi să aducem politicenii la teatru "cu clasa" ca pe elevi.

- De ce ai ales să vii la Teatrul din Oradea?

- Nu eu am ales, ci Vichi (n.r. - Victoria Balint, soţia actorului). Pe atunci eram angajat în Baia Mare, am petrecut un revelion la Oradea şi ea s-a îndrăgostit de oraş.

- De ce teatrul din Baia Mare?

- Mai încercasem la Târgul Mureş şi la Constanţa, şi nu am luat concursul. Sunt foarte slab la concursuri. De fapt, nu ştiu ce înseamnă să te pregăteşti pentru un concurs. Nici nu poţi să-ţi dai seama de potenţialul unui actor printr-un concurs. Poate că omul ăla atâta ştie, o fabulă, o poezie şi, după ce l-ai angajat, îţi dai seama că nu e în stare de altceva. Nici la castinguri nu-mi place să merg. Le zic să vină să mă vadă în spectacole, dacă vor să se convingă de ceea ce pot.  În orice caz, la Baia Mare era nasol, salariul mic, locuiam în teatru. Şi Victoria mi-a zis că, dacă am de gând să rămân acolo, ne despărţim.

- Cum ţi s-a părut Teatrul din Oradea, faţă de Baia Mare?

- Colegii de la Baia Mare sunt excepţionali. Dar acolo nu se aduceau regizori, făceai recitaluri, spectacole ca pe vremea lui Ceauşescu. Din punct de vedere al producţiilor teatrale, Oradea era altceva.

- Ai avut din prima succes după venirea în Oradea?

- Eu am fost distribuit foarte repede. Am venit în iunie şi la sfârşitul lui august aveam primul rol. Bine, era de figuraţie, aşa. Apoi regizorul s-a enervat pe unul dintre actori şi l-a înlocuit cu mine. Am primit şi text, trebuia să intru şi să pun o întrebare. Până la urmă eu în spectacolul acela am avut trei roluri (n.r. - "Fantastica şi trista poveste a candidei Eréndira şi a nesăbuitei sale bunici"). Se pare că mi-am făcut treaba bine că am intrat şi în alt spectacol. În cor. Dar chestia e că s-a îmbolnăvit un actor şi norocul meu a fost că avea un rol de pantomimă, la care eu, pe vremea aia, eram foarte bun. L-am înlocuit şi, brusc, am stârnit interesul. De atunci, toţi regizorii m-au distribuit. Bine, doar în roluri gen Commedia de'llArte. Eram ca maimuţa aşa. Dar ajunsesem ca din cinci premiere să fiu distribuit în toate cinci.

- Ai avut o ascensiune rapidă, şi mă refer şi la importanţa rolurilor pe care le-ai primit. Practic cât ţi-a luat să te afirmi?

- Să zicem doi ani. Dar în acei doi ani eu am jucat aproape tot. Nu am refuzat nimic. Şi aşa mi-am făcut un portofoliu amplu. Când au venit regizorii din afară au avut ce să vadă şi au început să mă distribuie în registre diverse.

- Eşti Richard Balint bun la toate. În comedie, dramă, musical, roluri negative, pozitive. Eşti cam peste tot.

- Da, asta mi se şi reproşează. Că prea sunt peste tot.

- Care a fost cea mai mare provocare actoricească a ta?

- Am avut un moment în viaţă în care mi-am zis: Gata, frate! Pentru mine teatrul aici s-a terminat. Când am lucrat la "Salonul VI", cu Petru Vutcăru. Până la el jucasem aproape doar comedie. Şi Vutcărău îmi pune în faţă un personaj, un nebun, era o dramă povestea aia, avea multă filosofie, era ceva rusesc, interior mult. Efectiv mă scosese din zona în care făceam roluri fluierând. Am încercat o dată, de două ori. Frate, nu-mi reuşea nicium! Eu mă gândeam să las rolul să dospească, el nu! A vrut din prima! Şi mai era şi actor, plus că mai făcuse spectacolul şi în altă parte. Regizorii - actori au o boală, se urcă pe scenă lângă tine şi încep să joace. Când îl vedeam ce bine joacă, ce mişcări largi are, cum îi dă lacrima instant... După care a trecut la sensibilitate. Eu nu mă exteriorizez, sunt un timid. Şi el îmi spunea că trebuie să fiu eu în scenă, nu personajul, eu. Să mă uit în ochii spectatorului cu sinceritate maximă şi să îl fac să vadă visul meu. Atunci m-am pierdut! Am încercat zilnic, de două ori pe zi, nu-mi ieşea! Şi în momentul acela mi-am zis că mă las de teatru. Doar că, ducând personajul până la capăt, înţelegând piesa până la final, cumva s-a aşezat şi momentul acela. Vichi e cel mai aprig critic al meu. O mai nimereşte Dumnezeu pe la câte o repetiţie şi îmi spune: "e o porcărie ce faci tu acolo". Dar la spectacolul acela, mi-a spus că e ok, că regizorul mă priveşte şi aprobă. Din acea clipă mi-am revenit. Practic,Vutcărău a deschis sertare noi în mine.

- Cum a fost perioada Casa Sindicatelor? Mi-aduc aminte de un spectacol... lung. Matreyi.

- Dacă am urât un rol în viaţa asta acesta a fost Allan în "Maitreyi".  L-am jucat la Casa Sindicatelor şi l-am mutat şi în teatru. Unde l-am jucat ani, şi din ce în ce mai prost. Pentru că eu, practic, refuzam să-l mai joc. Am tăiat din text, l-am făcut praf, şi cu cât era mai prost şi mai scurt, cu atât erau mai extaziaţi liceenii. În schimb, la CCSO s-a născut "Îndrăgostiţii din Ancona". El, în sine, un spectacol uşurel, fără subtext, dar muzica şi legătura dintre actor şi spectator i-au asigurat succesul.

- Cum ţi se pare repertoriul actual al teatrului?

 - Echilibrat. Avem comediile şi musicalul pe de-o parte şi avem spectacole serioase, experimentale, cu regizori tineri. Ca anul acesta, trei festivaluri într-o singură lună, nu am avut niciodată.

- În "Uciderea ritualică a lui George Mastromas" ai un rol foarte greu, eşti tot timpul în scenă, ai lacrimă, joci teatru în teatru.

- Este un rol special, şi nu pentru că l-am făcut eu. Pur şi simplu mi-a plăcut de la început. Uite, mie nu-mi place să joc singur, nu am făcut One Man Show, deşi, la un moment dat, va trebui să fac şi asta. Dar Mastromas este un rol care se aseamănă cu un One Man Show. Aşa am încercat să-l gândesc, aşa i-am găsit traseul, aşa l-am mobilat. Mi-a plăcut să lucrez cu Bobi (n.r. -  Bobi Pricop, regizorul). Am fost amândoi pe aceeaşi linie.  Este un text greu, ştiam că nu e gândit pentru succes la public. Dar este un spectacol de festival.

- "Livada de Vişini", o montare atipică, nu s-a bucurat de mare succes.

- Tocmai pentru că este o montare atipică nu se bucură de mare succes. Dar nu cred că pe o abordare de modă veche ar fi avut alt impact. Şi eu am fost la început bulversat, dar mi-a plăcut această reinterpretare a lui Alexandru Dabija. Mi-a plăcut tocmai pentru că este altceva.

- Ca actor, ai o slăbiciune anume pentru un gen de spectacol?

- Da, pentru musical. Îmi place foarte mult să cânt.

- Un rol muzical ţi-a adus şi prima nominalizare la UNITER, cu "Nevestele Vesele din Windsor"

- Într-adevăr, a fost primul spectacol în care am cântat live pe scenă. Acesta este meritul lui Victor Ioan Frunză. Dar pentru ce am nominalizarea aia eu tot nu ştiu. Eu cred că a fost o greşeală. Nu vreau să-mi minimalizez rolul, l-am jucat cu plăcere, dar am avut în Oradea roluri mult mai puternice, cu mai mult înţeles.

- Ţii la premii, sunt măsura recunoaşterii?

- Nu mă dau în vânt după nominalizări şi premii. Poate dacă ar veni şi 5.000 de euro la pachet ar fi altceva. Plus că nu apar chestii conexe, să fii sunat, chemat în alte teatre. Şi asta pentru că în România este imposibil, costă să asiguri cazare, masă, onorariu pentru un actor. În schimb, regizorii, când au un actor cu care lucrează bine, îl iau cu ei şi când montează în alte oraşe. Aşa am jucat în Brăila, în Timişoara, în Baia Mare, în Petroşani. Sunt micile mele recunoaşteri.

(Va urma)

A consemnat Andreea COSTEA