Au trecut 111 ani de când "Livada de vişini" a lui Anton Pavlovici Cehov avea premiera la Teatrul de Artă din Moscova, dar metafora acestui apus emblematic încă bântuie generaţii de regizori. "Livada de vişini" te poate ridica sau îngropa, e un proiect riscant, iar creatorul de spectacol încearcă să-l (re)definească prin şi din culori.

Nuanţele fac diferenţa de la o montare la alta, artificiul câştigă prin excelenţă, prin sclipici, sau chiar prin lipsa lui. Cehov lucrează cu forme, regizorii modifică forme. Fondul rămâne mereu acelaşi. În sine, piesa "Livada de vişini" este o dramă. Ea relevă slăbiciunea, neputinţa fiinţei umane de a se adapta, de a renunţa la rădăcini, căci fie ele viciate, rădăcinile sunt cel mai puternice legături. Ale noastre cu noi înşine. Cehov îşi ascunde cruzimea în spatele personajelor, tipologii triste în comicul lor. Ele sunt simboluri ale unei lumi care se pregăteşte pentru un sfârşit fără să fi înţeles că a murit deja. Şi tocmai din această neînţelegere derivă absurdul lor şi-al acţiunilor lor, căci da, A. P. Cehov este considerat (şi ) un precursor al teatrului absurdului. Din punct de vedere al tipologiilor, asemănările dintre Cehov şi Caragiale sunt la îndemână, iar Alexandru Dabija în montarea de la Oradea, pe aceste similitudini a pariat. Dabija a înţeles că în Europa de Est, postcomunistă, mesajul "Livezii de vişini" este actual, chiar dacă schimbarea de care s-au lovit bunicii noştri a fost mai brutală şi infinit nedreaptă. Muzica de mahala, protagoniştii burghezi, nu nobili, plasează acţiunea departe de Rusia, într-un spaţiu definit de apartenenţa costumului popular, care, dacă ar fi împodobit cu alte simboluri decât cele româneşti, s-ar încadra perfect, pe rând, în fiecare ţară flagelată de comunism. Dacă personajele cehoviene sunt vide, Dabija le îngroaşă forma, le dă câte o notă muzicală şi îi dirijează într-o partitură stridentă, dificil de urmărit. Cele două simboluri ale moşierimii, Gaev Leonid Andreevici (Richard Balint) şi Ranevskaia Liubov Andreevna (Ioana Dragoş Gajdo) sunt caricaturile-cheie, prin contrast, ale "Livezii de Vişini". Doi bufoni, doi nebuni, care mor pe limba lor, senin şi senil (Gaev), isteric şi senil (Ranevskaia). Primul râde, cântă şi bea, al doilea plânge, urlă şi se tăvăleşte. În realitate însă, sunt două forme diferite de a nu face nimic. Tuşele sunt atât de exagerate încât, dacă printr-un exerciţiu de imaginaţie ai plasa acţiunea într-un sanatoriu, brusc nu ţi s-ar mai părea o scenă de teatru absurd. Cel de al treilea proprietar la Livezii, Grişa, a murit şi fiecare strigăt al mamei, justificat în stridenţa lui, anunţă de fapt sterilitatea unei familii fără moştenitori. Salvarea livezii este o fantomă şi este pierdută cu mult înainte de a exista pericolul socialismului la orizont. Socialism pe care regizorul îl ridică la loc de cinste, pe closetul de unde Trofimov (George Dometi) ne trimite, nevrotic, la muncă. Schiţând păpuşi mecanice în spectacolul său, Alexandru Dabija ne-a arătat slăbiciunea, neputinţa şi golul la care am fost martori, măcar odată în viaţă, când am experimentat blocajul de a nu fi decât un ambalaj al propriei fiinţe. Este un mesaj bun, cicatrizant, prin care înveţi de fapt să fii îngăduitor cu tine însuţi. În acelaşi timp, regizorul a tăiat în carne vie, îmbrăcând în ridicol tocmai mesajul piesei. Un Lopahin beat (Pavel Sârghi) ne indică vag slăbiciunea pentru Ranevskaia, fără să pricepem că în sufletul lui, ea era Livada. Un Lopahin care transformă drama de a rămâne un ţăran, în ciuda banilor, într-un caraghioslâc. Ezitarea lui de a cere mâna Variei (Anda Tămăşanu) este golită de simboluri, este needificatoare, o scenă oarecare în economia spectacolului. Iar personajul emblematic al piesei, Firs (Ion Ruscuţ), acel bătrân care trebuie să moară fizic, cu fiecare scrâşnet de copac prăbuşit, este o apariţie superficială, nesemnificativă, nici măcar comică. Firs pare un artificiu, o invenţie scenografică, la fel precum cortina din fâşii de doliu, care provoacă atenţia privitorului la acţiuni multiple, sau codul de bare care încheie spectacolul. Un artificiu rămâne şi câinele care apare în scenă de două ori, fără a o salva pe Charlotta Ivanovna (Corina Cernea), fiica de saltimbanc care putea fi orice şi nu a fost. Din artificii s-a creat şi Ania (Denisa Vlad), o apariţie confuză, pe care o poţi încadra oriunde te duce imaginaţia, fără să o potriveşti. Personaje care nu deranjează, nici nu (se) imprimă în memoria spectatorului. Ori "Livada de vişini" are personaje memorabile. Pentru Ioana Dragoş Gajdo acesta putea fi un rol de referinţă, dacă mecanismul spectacolului imaginat de Dabija ar fi funcţionat cu precizie. Ei i se alătură Anda Tămăşanu, Richard Balint, George Dometi, actori care-şi lasă amprenta creatoare pe stativul livezii. Urmaţi îndeaproape de Pavel Sârghi, Eugen Neag (Epihodov) Alina Leonte (Duniaşa), Petre Ghimbăşan (Simeonov Pişcik), Sorin Ionescu (Iaşa), actori care a au adus în scenă claritate şi corectitudine.

"Livada de Vişini" este comică, dar nu este comedie, ori Alexandru Dabija, citându-l pe Cehov, ne anunţa exact contrariul. Pare un spectacol menit să demonstreze că Cehov şi Caragiale, deşi asemănători în forme, sunt, în fond, diametral opuşi. În final, nu ne rămâne decât să înţelegem, aşa cum au decis scenografii Florina Belinda Vasilatos şi Ianis Vasilatos, că livada este în fiecare dintre noi. Un simbol de care ne credeam scăpaţi şi care ne bântuie de 26 de ani. Un strigoi care se cere exorcizat, iar teatrul poate fi o soluţia valabilă, sub toate formele lui.