Cea de-a doua premieră a Teatrului Regina Maria s-a lansat tot în cadrul FITO 2014 şi tot sub bagheta unui nume: Theodor Cristian Popescu. Publicul rămâne şi la acest spectacol în sfera contemporaneităţii care prin Cancun ni se dezvăluie cu valenţe noi. După un teatru-dans care împărțit opinia publică în două tabere, a doua propunere intră în registrul realist-psihologic. Ambalat la adăpostul comediei şi bazat pe un text fluid, uzual, fără subtilităţi, spectacolul este alfabetizat pentru orice fel de spectator şi trece rampa peste normele rigid-conservatoare.

Este ştiut că Theodor Cristian Popescu a făcut din montarea textelor contemporane un act de normalitate în teatru. O alegere personală, justificată  artistic şi temporal, care-l face, într-un fel sau altul, deschizător spre (alte) drumuri. Fără tendinţa de a reinventa roata, sau de a-şi revendica gaura covrigului, regizorul porneşte de fapt de la firesc (banal, cotidian) şi-l transformă în spectacol. Actorul devine elementul central și este susținut pe parcursul emoțional printr-un light design inteligent (Lucian Moga). Textul e pe înţelesul tuturor, povestea suficient de imprevizibilă pentru a-ți stârni curiozitatea, iar distribuţia reuneşte pe aceeaşi scenă patru nume consacrate care joacă fără nevoia de a (mai) demonstra. Sigur că la o astfel de distribuţie spectatorul devine ambivalent: îi cresc aşteptările şi, în contrast, are o doză în plus de relaxare.  Piesa se încadrează în registrul realist-psihologic, care-ţi aduce aminte de Cehov, maestru al umorului amar, iar montarea de Stanislavski - o biblie pe noptiera actorului. Transpus în realitatea imediată, a limbajului şi gestului de an 2000, spectacolul se transformă într-un fel de teatru aproape filmic în prezentare, cu scene aseamănătoare secvențelor holywoodiene. În plus, simţi nevoia să te apropii cu o cameră de luat vederi şi să surprinzi, pentru mai târziu, imaginea din gândul actorului. În ce privește decorul, sugestia de vacanță la malul mării se realizează printr-un ponton care se întinde peste primele rânduri din sală și un bungalow Înainte să remarci vântul care adie în fundal, observi un cal-bibelou înșurubat în lemn, care-ți zgârie retina în constrast cu peisajul și provoacă interogații. Spectacolul se joacă în două planuri și astfel regizorul „taie" accesul la expresivitatea artiștilor, esențială ca mesaj. Astfel, când nu suferă publicul din ultimele rânduri din pricina distanței, spectatorii din primele rânduri, cu gâtul incomod îndoit, abia zăresc semiprofilele protagoniștilor.

Povestea

Reme, Vicente, Pablo şi Laura sunt cupluri de 25 de ani şi tot de 25 de ani îşi petrec vacanţele împreună. Sărbătoarea, stropită cu şampanie, o face pe Reme să dezvăluie că în tinereţe a recurs la un șiretlic pentru a-l cuceri pe Vicente, drept consecință Laura alegându-l pe Pablo. Un swingers game este propus, pentru a vedea cum ar fi fost dacă... Inversiunea este privită cu reticenţă, prietenii se retag, iar Reme adoarme pe ponton cu mâna întinsă pe calul-bibelou. A doua zi, Reme se trezește într-o realitate paralelă, în care Pablo este soțul ei, iar Vicente al Laurei. Secvența te duce cu gândul la peliculele „Undeva, cândva" (în care personajul se înconjoară de obiecte din trecut pentru a ajunge în anul 1912), sau „Vreau să fiu mare" (personajul ajunge în viitor cu ajutorul unei mașinării care-i împlinește dorința). Și tot ca în filme, Reme este singura care-și amintește ce s-a întâmplat. Dramaturgul (Jordi Galcerán) anunță noua dimensiune prin introducerea în scenă a lui Pablo, complet dezbrăcat, ieșind din bungalow-ul lui Reme. Nuditatea, folosită adeseori gratuit în teatru şi excesiv în film, se susţine perfect în acest context. Pablo nu apare, ci stă în scenă dezbrăcat. Secvența pune la încercare pudismul provincial al spectatorului și-i oferă totodată cea mai rapidă soluție pentru a realiza inversiunea. După ce-și dă seama că nu e victima unei glume, Reme, ajutată de indiciile lui Pablo, decide să călătorească într-o altă realitate, aceea care o va împlini interior. Finalul nu aduce însă răspunsul așteptat de spectator ci ridică un nou semn de întrebare.În rolul lui Pablo, Șerban Borda se remarcă prin naturalețea de a fi în scenă, care-i oferă un plus de credibilitate, Petre Ghimbășan (Vicente) se remarcă în registrul comic, Ioana Dragoș-Gajdo (Reme) acaparează cu energia unui vulcan în erupție, iar Corina Cernea are acea expresivitate aparte, prin care-ți vorbește dincolo de text.

Sub masca umorului, spectacolul îți prezintă rutina în cuplu, în profesie, în viață la modul general, frustrarea viselor neînmplinite și a sacrificiilor pe care nu ți le-a cerut nimeni, regretele tardive, pe care nici minunea de a da timpul înapoi nu ți le îmblânzește, condiția omului, veșnic nemulțumit cu ce are, mereu în război cu el însuși. Nu în ultimul rând este o satiră a unei clase sociale superioare, cu tentațiile și derapajele ei.