Luni, 19 iulie, la Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti va avea loc cea de-a XXIX-a ediţie a Galei Premiilor UNITER, iar actorul Răzvan Vicoveanu a fost nominalizat pentru al doilea an consecutiv.

 

R: Răzvan, ești pentru al doilea an consecutiv nominalizat la Gala Premiilor UNITER. De data aceasta la categoria cel mai bun actor în rol principal. Cum se simte acest lucru, această propunere pentru „cel mai bun”? Ce înseamnă această nominalizare pentru tine?

 

R.V.: Mă flatează această propunere, sunt bucuros și norocos. Spun norocos pentru că în doi ani consecutivi am avut șansa să joc în două spectacole frumoase, de facturi diferite, în două roluri distincte și diferite ca abordare. Mai rar se întâmplă ca în două spectacole consecutive să se alinieze planetele și să se potrivească aproape tot: piesa, regizorul, distribuția, scenograful etc., iar inspirația și munca să ne poarte pe un drum nou, frumos, plin de semnificații și sensuri. Se întâmplă să ne întâlnim și ceva să nu funcționeze, nu neapărat să fie rău, dar să nu fie ce trebuie și să simțim lucrul acesta. E clar că acest „cel mai bun” e subiectiv, dar dacă am ajuns aici, înseamnă că ceva din ceea ce am făcut/lucrat/jucat împreună cu colegii mei a avut un quelque chose și mă bucur pentru asta.

 

R: Dar rolul pentru care ai fost nominalizat? Cum se raportează actorul Răzvan Vicoveanu la personajul Ivan Alexandrovici Hlestacov? Ai simțit că acest personaj ți-e prieten și, automat, mai ușor de asumat sau a fost un parcurs mai provocator?

 R.V.: Mi-a fost frică de el la început (de altfel, de toate personajele îmi e frică la începutul lucrului) pentru că nu m-am văzut jucându-l, nu știam de unde să-l apuc, ce să fac cu el. El, Hlestakov, marele personaj-mic creat de Gogol, acest vântură-lume, coate-goale, fanfaron, un nimeni, nebăgat în seama de nimeni, cu aere și pretenții, dar zero realizări. Și-am început să merg pe aceste trăsături, să mi le asum, pentru a crea un amestec pe care să-l condimentez cu lejeritate, usurință, cu o „adiere”.

 

R: Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai înfruntat în timpul procesului de creație?

 

R.V.: Aceleași provocări pe care le am de obicei: să sap cât mai adânc în mine după aceste trăsături ale lui Hlestakov și să le scot ca fiind ale mele, să nu pară forțate, încrâncenate, scremute... să vină ușor, natural, firesc. Dar cea mai mare, cred, a fost să-l fac pe Hlestakov să plutească peste probleme și situații, să alunece prin și printre oameni și să dispară la fel cum a apărut.

 

R: Nu colaborezi pentru prima dată cu regizorul Petru Vutcărău. Cum a fost în acest caz colaborarea actor-regizor? 

 

R.V.: A fost o colaborare mai matură, zic eu, mai intensă, având în vedere miza textului și complexitatea personajului și, se pare, cea mai fructuoasă de până acum, cel puțin din punctul meu de vedere.

 

R: Gogol este un fenomen literar, fiind considerat unul dintre cei mai mari scriitori ruși, care semnează o operă originală și complexă. Ai simțit că ai o responsabilitate în plus față de personaj și spectacol în sine întocmai pentru că joci într-o piesă scrisă de un asemenea autor?

R.V.: E ciudat, pentru că la începutul proiectului, când afli numele piesei, autorul, regizorul, scenograful, vezi că vine și e un proiect mare etc., simți o apăsare, o responsabilitate cum spui, să nu „greșești”, să nu o comiți cumva, dar, pe masură ce încep repetițiile, te afunzi în rol, ea se disipează cumva și nu mai e despre cât de mare e opera și autorul, ci despre cât de bine îți faci rolul, despre cât de bine reușești să faci ce se discută la repetiții, cât de exact ești în joc etc. Și cred că revine după premieră, cumva, dar doar prin prisma celorlalți, a spectatorilor.

 

R: „Revizorul” nu are niciun personaj pozitiv de fapt. Toate personajele sunt caracterizate de o imoralitate profundă, care dezvăluie și alte tare de caracter. Ce impresie ți-a lăsat ție această opțiune auctorială?

R.V. Scopul meu ca actor nu este să judec opțiunea lui Gogol, ci să fac ca acele cuvinte scrise de el pentru acel personaj pe care îl joc să fie credibile, să curgă într-o poveste curată și simplă, să îi găsesc justificările interioare pentru ca logica comico-dramatică a scenei să nu aibă sincope și să curgă într-un tot unitar. Dar, poate, și de aceea avem acea responsabilitate de care zici, tocmai pentru că opțiunea lui Gogol a fost aceasta și nu alta.

 

R: Poate fi considerat „Revizorul” un text care își găsește resorturi în actualitate sau rămâne doar o frescă a societății din trecut?

R.V.:Clar, textul lui Gogol își găsește resorturi și în prezent, dar sunt sub diferite forme acum. Ele sunt actuale întocmai pentru că au fost create pe baza pervertirii naturii umane prin prisma relațiilor sociale și a lipsei educației.

 

R: Care e tipologia de personaj care te atrage cel mai mult și, evidenta întrebare, ce roluri ți-ai dori să joci pe viitor?

R.V.: Nu am un rol pe care aș vrea să-l joc, nu am avut niciodată, dar sunt roluri pe care le-am îndrăgit mai mult sau mai puțin în funcție de cum am lucrat la ele și cum au ieșit, dar asta strict din punctul meu de vedere, fără a cuantifica succesul. Trebuie să recunosc că simt o mai mare atracție spre rolurile de dramă, de oameni cu probleme și cu situații emoțional-cognitive complicate.

 

R: Crezi că un succes, în cazul teatrului, e strict un merit personal sau o muncă de echipă?

R.V. Cred că ambele, rigoare personală în slujba echipei. Vă dau exemplu din „Revizorul”: în scena beției lui Hlestakov, în text e doar un monolog, dar Petru l-a construit în așa fel încât reacțiile coordonate și sincronizate ale celorlalți mă ajută să cresc gradul minciunii, să „măresc miza”, să par și mai și în ochii lor, iar acest lucru să ajute grandomaniei mele. Pe rege supușii îl joacă, nu poți să joci singur că ești rege, altfel ești doar un diliu cu o chestie pe cap. Sigur că avem momente când ne demonstrăm măiestria: doar tu cu spectatorii, în care nimeni nu intervine și toată emoția scenei stă în buzele și în trăirea ta, dar sunt și momente când nu trebuie să ieși mai mult în evidență decât colegii și să accepți că ești o rotiță într-un angrenaj, mai mică sau mai mare.

 

R: Încheiem cu o întrebare mare: ce înseamnă pentru tine, de fapt, teatrul?

R.V.: Iubesc ceea ce fac, cred că am una dintre cele mai frumoase meserii din lume..., dar sunt zile în care cred că e doar o meserie.

 

A consemnat Florina DOMETI