La 83 de ani, aproape neschimbat, foarte Viu, foarte energic încă, mereu prezent pe scenă, dar și în viața publică, actorul Eugen Ţugulea oferă spectatorilor orădeni, cărora le-a rămas fidel de la începutul carierei sale, adică de cincizeci de ani un Spectacol-recital G. Topîrceanu.

Actorul a venit la Oradea ca foarte tânăr absolvent al Facultății de Teatru și a rămas aici până la pensionare. Dar pentru un actor pensia nu înseamnă în niciun caz abdicarea, renunțarea la scenă. Exemplul maestrului Radu Beligan e un argument. Dar mai sunt... Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Stela Popescu, Arșinel etc. Născut la Vaslui, Eugen Țugulea s-a atașat sincer de Ardeal, de vreme ce n-a mai plecat din Oradea. A fost și director al Teatrului, în două rânduri, a jucat peste 150 de roluri și de mare întindere și mai mici, dar mereu s-a raportat la fiecare personaj interpretat cu inteligență, cu sensibilitate, cu maximă seriozitate, cu talent ("atât cât mi-a dat Dumnezeu", spune el cu modestie) și cu un extraordinar respect pentru public. După ce în urmă cu câteva luni ne-a oferit un Recital Michelangelor mult apreciat de cei care l-au văzut, iată că, nedorind să se lase pradă lenii, căreia îi cad pradă destui pensionari, actorul acesta "neliniștit", cum i-a spus un coleg, vine cu un nou spectacol. De data aceasta a ales poezii de G. Topîrceanu, moldovean de-al lui... un poet mult gustat de publicul... cititor, mai ales de cei trecuți de prima tinerețe, dar, cum aveam să mă conving, celor tineri le-au mers la inimă poeziile ascultate cu mare atenție, cu admirație sinceră pentru actorul care, cu o dezinvoltură și o bună dispoziție de zile mari, a delectat sala cu poeziile lui Topîrceanu. Am putut constata, însă, că și Topîrceanu face parte din grupul, nu prea mare, de poeți pe care oamenii au impresia că-l știu binișor. Ba mai și recită la întâmplare din el. Și totuși, când, la un moment dat actorul, spre a face o mică pauză de respiro, a propus un concurs (cu premiu 1 leu!), citind câteva versuri, Nimeni din sală n-a știut din ce poezii sunt.

Dacă unii, cum scrie G. Călinescu în Istoria Literaturii "îl prețuiesc ca pe un poet mare, alții îl socotesc un poet minor". Păreri subiective, firește. O să-i dăm dreptate criticului care spune că Topîrceanu este "un poet al universului mic".

Dacă e așa sau nu, să judece alții. Eu cred că Eugen Țugulea chiar asta a dorit: un spectacol simplu, Mic, dar nu lipsit de valoare, dimpotrivă. Universul poeziilor lui Topîrceanu este unul al simplității: al naturii frumoase, generoase și darnice, al omului mărunt (dar cine poate spune cu adevărat de ce un om e mărunt și neînsemnat, iar altul măreț și... însemnat?), al trecerii anotimpurilor și, de ce nu, a vieții...

Actorul a surprins publicul cu delicatețea cu care s-a apropiat, rostind cu imensă sensibilitate versurile, de fiecare poezie. Cu glasul lui bine timbrat (e recunoscut de mult atât pentru vocea sa specială - a făcut sute de ore de imprimări pentru radio), frazarea inteligentă și nelipsita poantă, umorul cu care a rostit, când a fost cazul - parodiile mai ales, i-au atras aplauze la scenă deschisă. Nu mai puțin cele care aveau o doză de duioșie, de gravitate, de tristețe chiar.

A recitat, a comentat uneori, aducându-ne aminte ce poet sau scriitor e parodiat de Topîrceanu, a fost sobru cât trebuie și hâtru, vesel când a fost cazul.

A încheiat cu un aplomb greu de bănuit, judecând după aerul ceva mai calm al spectacolului, rostind, de la o tribună (pe care și-a aranjat-o singur, ridicând pe verticală un practicabil care fusese... o masă) cunoscuta poezie dedicată de poet... bacilului Koch. A rostit atât de frumos, de elegant, de jovial, de cu umor această poezie-glumă, încât a ridicat sala în picioare, iar aplauzele nu mai conteneau. În sală, unii spectatori, am observat, își mai aduceau aminte frânturi din versurile poetului. Și încetișor, încetișor, le murmurau cu vădită plăcere. Era vorba în fond de tinerețea lor care, pentru o clipă se întorsese acolo, în sala de la Arcadia.

Poate unii le așteptau pe cele de ei știute, dar până la urmă, sala (plină, deși în seara premierei ploua (parcă anume, nu? Nu spune el oare că "În orașu-n care plouă, de trei ori pe săptămână, Un bătrân și o bătrână, merg ținându-se de mână...

Nu știu la cine s-o fi referit poetul nostru, dar la Acest spectacol, pe scenă se afla un actor care n-avea vârstă, sau dacă avea una, aceea era, sigur, a tinereții sufletești...

Elisabeta POP