Se tot vorbește de lume fără cap - de la Canetti cetire – dar acolo, în romanul Orbirea, savantul Kien era „capul fără lume”, deci, doamnă Irina Petraș - care ați propus dezbaterea „Lume fără cap, scriitor fără lume” - se poate, se prea poate.Vorbim de stricta actualitate, întrucât chiar acum - din pricina unui virus ucigaș - Lumea (planeta) pare chiar așa, fără cap, pentru că imediatețea, iminența, imprevizibilitatea morții au făcut-o să-și cam piardă judecata, rațiunea, discernământul în limite rezonabile, dezirabile, cam așa. Vorbiți despre „scriitorul fără lume”, ca și cum i s-a impus asta, că, adică, el, scriitorul, repudiază o asemenea lume, o denunță, de nu chiar renunță la ea.

De fapt, Lumea aceasta poate să-și piardă capul, să delireze într-o lipsă de autocontrol aflată în pragul nebuniei, dar scriitorul poate crea – în solitudinea lui orgolioasă – alte și alte lumi, ale imaginarului, pe o punte fragilă, totuși, de la imanență la transcendență, care să instaureze un alt tip de realitate: dar, din păcate, aceasta nu poate fi decât suficientă sieși, proprietate suverană, egocentristă și intrinsecă. Scriitorul poate rămâne cu capul pe umeri, decuplat, ca să zic așa, de la priza prin care s-a energizat până atunci, starea lui fiind dependentă, desigur, de o imunizare, o invulnerabilizare față de virusul ucigaș; în același timp, Lumea (ca lume) e și ea dependentă de potențialitatea expiantă a aceluiași virus, un fel de Ginghis – han cotropitor. Deci, avem două entități antitetice în cazul propus spre dezbatere de I. Petraș: Lumea fără cap și Scriitorul fără lume, dar scriitorul, dacă ține morțiș, nu va renunța la Lume, va trăi în ea complăcându-se în a fi victima unor urmări, repercusiuni ale lipsei de cap, rațiune, logică și discernământ. Or, în acest caz, întrebarea este dacă el se mai ia în serios ca scriitor, ca și creator al unor realități etice și estetice de care să fie interesată chiar Lumea, cei care o constituie, oamenii.

 Astfel că – în ce mă privește – aș crede că ar trebui să existe o încercare de coabitare, de reciprocitate și solidarizare în ideea de a conviețui cu virusul ucigaș, adică o triadă (neo)ontologică lume – scriitor – virus; asta într-o acceptare duală, față de o omniprezentă amenințare, așa cum savantul Kien al lui Elias Canetti (foto) trăia cu spectrul terorizant al orbirii (ceea ce filosofului antic Eratostene, de pildă, i s-a și întâmplat, care, după aceea, s-a autoînfometat, până ce a murit). Poate că, totuși, la urma urmei, scriitorul ar putea să ajute Lumea, în sensul de a-i mai diminua înstrăinarea de ea însăși, de cei care constituie esența și vectorul procesualităților ei – oamenii: ideal ar fi ca ei, scriitorii, să scrie despre această lume așa cum e - ceea ce nu puțini o și fac -, iar lumea chiar să vrea să afle ce scriu scriitorii despre ea (...)