Ne rânduim fiecare dintre noi viaţa după reguli nescrise, după poruncile divine, dar mai ales după dramul de har pe care îl primim odată cu venirea noastră în lumea plină de lumini şi umbre. Dumnezeu ne dăruieşte, omul înţelept şi harnic înmulţeşte! O vorbă înţeleaptă a unui înaintaş de-al nostru, Lucian Blaga, glăsuieşte că veşnicia s-a născut la sat.

Şi avem în fiecare din noi dovada că e un mare adevăr, că fiecare dintre noi este purtător al veşniciei. Doar că numai unii ştiu să înmulţească talantul primit în dar, făcând astfel parte şi celorlalţi din darul şi harul nostru! Oare ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a dărui bucurie semenilor tăi?

Iar povestioara de astăzi (metaforic spunând) are un erou, un copil care a hoinărit prin luncile din jurul satului său, Brusturi din Bihor, contopindu-şi copilăria cu tot ce era sfânt în jurul său - mal de apă, sălcii, pomi, iarbă... uliţă plină de colb în miez de vară şi imaculată de omăt în iernile rămase doar în amintire... În ochii lui cei apropiaţi au văzut cu siguranţă că avea văpaia neînţeleasă a unei dorinţi ascunse! Joaca lui cu ''hulugul'' (cocean de porumb), meşterit cu multă măiestrie de el însuşi într-o vioară imaginară, i-au obligat pe sărmanii părinţi Floare şi Gheorghe, care îşi construiau tocmai atunci o casă, să se sacrifice şi să îi cumpere o vioară construită special pe partea stângă, de către un meşter local, Prâslea al nostru din poveste având doar 10 ani, dar având o experienţă de vreo 5 ani cu... hulugul. Autodidact, i-a avut ca modele pe Gheorghe Rada şi Fraţii Petreuş, ale căror cântece le-a buchisit prima dată pe corzile viorii... şi cu multă mândrie le cânta colegilor de şcoală, care erau dansatori în cadrul comunei.

Dăruit de Dumnezeu cu un har unic, Stângaciu a urcat cu mare uşurinţă scările succesului, fiind astăzi un urmaş demn al marilor instrumentişti ai Bihorului. Stângaciu are atâta talent nativ, indescriptibil în cuvinte, dublat de acea bucurie a cântatului, a alunecării cu patimă a arcuşului pe corzile viorii, are acel ''ceva'' care miroase a Bihor, are unicitatea lui, imposibil de a fi copiat sau egalat, explicabil doar prin dăruirea şi trăirea intensă în interpretarea cântecului bihorean, încât îi dă statut de voievod peste ţinut! Cuvintele sunt sărace în a descrie talentul lui mare, dar cei care au avut oportunitatea de a fi cântat alături de el, cu siguranţă au simţit acel fior al artei lui interpretative, obligându-ne pe scenă ori în studiourile de înregistrări să avem o emulaţie a glasului cu înşiruirea perlelor muzicale ale viorii lui.

I-a transmis gena muzicală şi feciorului Claudiu, alături de care cântă pe scenă, la nunţi ori petreceri, ocrotiţi de cea care de-o viaţă îi este soţie: Nicoleta, jumătatea vieţii lui, care l-a înţeles, fiindu-i sprijin moral şi sufletesc! Talentul şi strădania lui de a fi pe o scară înaltă a valorii l-au propulsat în vârful piramidei, făcând parte din celebra orchestră a Ansamblului Crişana din Oradea.

- Ghiţă, cum te-ai defini tu în câteva cuvinte?

- Aş vrea să mă definesc într-unul singur: Stângaciu!

- Ce simţi când cânţi?

- Că trăiesc... că sunt eu... privind corzile viorii, mă uit de fapt într-o oglindă a sufletului meu, fiecare notă muzicală e de fapt o imagine a ceea ce sunt şi simt!

- Ai un fecior talentat... ţi-ai mai fi dorit şi o fată?

- Faină întrebare... dacă ai şti tu câte fete aş putea avea, câte roiesc în jurul fecioraşului meu, vai... vai... sigur că îmi doresc să îmi aducă una să aibă şi soţia pe cineva cu care să băsădească... că noi, bărbaţii, toată ziua cu cântatul...

- Te las cu bine atunci, până la o nouă întâlnire, cu cântatul, deoarece tu ţi-ai făcut viaţa ca un cântec!

Radu POTORAN