„puii de raţă înoată curajos, îndreptându-se, poate, chiar spre fălcile submarine ale ţestoaselor apucătoare;

lăptucile cresc tot mai înalte, pândite, poate, de secetă;  pătlăgelele roşii îşi ridică tulpinile îndrăzneţe, crezând că omizile nu vor ajunge până la ele” (John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre, EPLU, 1967, trad. M. Dragomir şi T. Maliţa, pag. 265)

Pe de-o parte, rădăcini... pe de alta (on the other hand...), copac pribeag. Ancorarea în tradiţii oferă puterea trecutului, pe de altă parte, uşor poate duce la înţepenire, inflexibilitate, suficienţă. Fericiţi cei care pot păstra echilibrul, cei care, cu înţelepciunea trecutului, ştiu, totuşi, să rămână tineri în spirit, neîncremeniţi în proiect, deschişi la nou, însă fără a-şi abandona ancorele.

Despre manuale s-a discutat mult de la începutul Reformei, fiind observată superioritatea manualelor interbelice, de exemplu, în ceea ce priveşte selectarea informaţiilor sau în dispunerea mult mai bună în pagină (manualele de după Revoluţie au adoptat dispunerea „atractivă”, asemănătoare manualelor străine, în „ferestre”, modelând, alături de calculator, incapacitatea copilului de a-şi organiza informaţiile). Ştiu despre ce vorbesc toţi profesorii care au indicat copiilor să caute exerciţiul de la a doua bulinuţă de pe coloana din dreapta, din josul paginii, de la Exerciţii, sfârşind prin a le arăta cu degetul pe pagină despre care exerciţiu e vorba...

Încercând să privesc constructiv, am văzut, totuşi, cu o uşoară strângere, cum, de-a lungul acestor ani, a fost surghiunită din subiectul de la olimpiadă compunerea imaginativă...

... a fost retrogradat textul literar din manuale, crescând tot mai mult prestanţa textului nonliterar (numai mie mi se pare că e ca o invazie a tătarilor cotropirea literaturii de către acest tip de text?)

... a crescut atât de mult importanţa compunerii în care elevilor li se cere să-şi exprime opinia: ai studiat sau nu ceva, încă de la grădiniţă ai opinii pe marginea oricărui subiect!

...au fost recomandate cărţi de nivelul: Jeannette Walls, Castelul de sticlă, la Olimpiada Lectura ca Abilitate de Viaţă (2016)!

...a fost umilită literatura la Olimpiadă, propunându-se fragmente de film în locul textului!

...iar acum, tot mai puţină literatură bună în manuale şi tot mai superficial privită, numai ca pretext, nu ca izvor... şi, deşi exmatricularea lui Sadoveanu, Slavici, Eminescu, Creangă sunt într-o fază incipientă a unei ferestre Overton (https://ortodoxinfo.ro/2018/03/28/fereastra-overton-sau-cum-manipuleaza-societatea-activistii-imoralitatii-pentru-a-impune-absurdul-ca-firesc/), parcă ne-am îndrepta spre Fahrenheit 451°!

Fiind atât de aproape de lumea tinerilor, mustind de sevă, sorbind cu paiele viitoarele coşuri de pe obraji (Steinbeck, pag. 264), lumea băieţilor care studiază fetele cu priviri insistente, de ţap, făcând observaţii insultătoare, în timp ce sufletul lor tânjeşte de dor, iar fetele sunt întruchipări ale voluptăţii cu caş la gură (Steinbeck, pag. 244);  lumea în care, acum, pirateria este mai cuprinzătoare şi mai bine organizată. I se spune diplomaţie [...] pirateria şi-a trăit traiul, dar mi se pare că instinctul mai dăinuieşte încă. [...] instinctul de a dobândi ceva pe gratis. De a te îmbogăţi fără să depui niciun efort (Steinbeck, pag. 117), - constaţi, în lumina cărţilor „de la căpătâiul” tău de dascăl, că toate lucrurile sunt într-o neîncetată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost, va mai fi; şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” (Eclesiastul, capitolul 1, versetele 8 şi 9)

„Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.”

              (Glossă, M. Eminescu)

Cărţile, preocupare de căpătâi a dascălului, ar trebui să fie o preocupare de seamă şi pentru toţi cei ce trec prin şcoli. Într-o lume în care mijloacele tehnice sporesc depersonalizarea, pierderea în mulţime, pierderea vocaţiei (Denis de Rougemont, Partea diavolului, ed. Humanitas, trad. M. Ivănescu, 2006), cartea ar putea fi armă, instrument pentru diagnoză, tratament, busolă – în vederea aflării identităţii, în vederea tratării de bolile acestui secol.

Cartea ar trebui să fie un mijloc eficient pentru a combate mecanismele de tip fereastră Overton - mecanisme de desfiinţare a graniţelor binelui şi răului, de convingere a mulţimilor că orice idee indezirabilă e doar o formă de bigotism, de intoleranţă, de înapoiere culturală. Ea învie în mintea noastră o lume apusă, covârşitoarea putere a trecutului cu care putem lupta împotriva a tot ce e urât în lumea prezentului, devenind un filtru eficient în calea preluării seminţelor răului din mediul poluant în care trăim. Vitoria Lipan este un astfel de model-filtru, care se opune vehement noului care are valenţe distrugătoare în sfera morală: „coc, valţ şi bluză îţi dau eu ţie”, acceptă cu rezervă ceea ce nu înţelege, dar poate fi util – vorbeşte la telegraf, chiar dacă scuipă în sân, însă hotărăşte repede că moda nouă, nemţească de ţesălare a cailor este mult mai avantajoasă şi fără niciun pericol pentru comunitatea ei arhaică. Ceva ce încearcă să facă şi Julie, din neamul lupilor...

Cartea, veritabil „deschizãtor de conserve” mentale, este cea care stimuleazã ceea ce se numește thinking out the box ( https://www.psychologytoday.com/intl/blog/inside-the box/ 201402 / thinking-outside-the-box-misguided-idea ) - curajul, creativitatea şi puterea de a-ţi trăi viaţa nu aşa cum dictează lumea.

Aşa cum spune şi Scriptura, noul poate că nu e atât de nou pe cât credem. Creangă are meritul de a fi folosit, aşa cum remarca academicianul Solomon Marcus, povestea ca material pentru manualele realizate, ilustrativ fiind exemplul analizat pe marginea Poveştii celor cinci pâni, prilej de a facilita înţelegerea fracţiilor, pentru a caracteriza un personaj, dar şi pentru o lecţie de religie. Tot el a ironizat manualele proaste din vremea de atunci (cum am putea uita Gramatica lui Măcărăscu?), propunând materiale şi metode inovative nu doar pentru atunci, ci şi pentru vremurile acestea atât de moderne. (Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor, Ed. Paralela 45, 2005)

Mă gândesc la un aforism care spune că revoluţiile sunt declanşate de visători, continuate de naivi, iar de ele profită lichelele. Chiar dacă nu avem parte de vremuri prielnice „zăbavei” de a descoperi frumosul şi utilul oferit de lectură - „că nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…” - cum bine zice Miron Costin în „De neamul Moldovenilor”- „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”, ce nu putem schimba, aşadar, vom încerca să folosim la maxim pentru a ajunge – şi cu ajutorul lecturii – deasupra vremurilor.

Nu sunt nici pentru, nici împotriva sistemului de învăţământ românesc. Sunt pentru ideea psalmistului din Psalmul 84: creştinul este omul care, traversând Valea Plângerii, o transformă într-un loc plin de izvoare, pe care ploaia timpurie îl acoperă cu binecuvântări. S-ar putea schimba, evident, multe. Cu toate acestea, în condiţiile pe care le avem, copiii noştri pot să înflorească minunat! Cu o inimă lipsită de mulţumire nu vom fi în stare niciodată să vedem ce frumuseţi răspândeşte Mâna lui Dumnezeu în jurul nostru! Cu adevărat nu suntem în stare să vedem pădurea din cauza copacilor...

Orice sistem lumesc este perfectibil. Oricât de aproape de perfecţiune ar fi, sau oricât de departe, eu tot trebuie să îmi fac partea în sistemul respectiv. Problema nu este a sistemului, ci se leagă mai ales de dispoziţia mea de a transforma orice loc într-unul plin de izvoare.

 

Dorina POPA
Profesoară de limba și literatura română,  Liceul Teologic Baptist „Emanuel”, Oradea

 

Nota redacţiei - Ceea ce trebuia să fie Colocviul revistei „Familia” devine Colocviul ziarului „Crișana”, spre beneficiul unui public receptiv și sensibil la transformările învățământului românesc. Alte opinii sunt binevenite. (Ion Simuț)