Numirea profesorului universitar Mircea Miclea la conducerea Ministerului Educaţiei din partea Alianţei D.A., în 2004, părea să fie cea mai bună alegere pentru sistemul de învăţământ, Miclea fiind cunoscut ca un universitar cu orientare europeană.

Reformă în ritm accelerat

Pentru Miclea, principalul obiectiv declarat viza continuarea reformei într-un ritm accelerat. Ministrul Alianţei anunţa că doreşte creşterea calităţii educaţiei şi gândea elaborarea unei legi a asigurării calităţii în procesul de învăţămînt "în cel mai scurt timp". Mai mult, Miclea anunţa că echipa sa va fi mult mai scrupuloasă cu cheltuirea banului public şi cerea ca toate persoanele din sistem să răspundă de modul în care vor fi cheltuite fondurile.
Ministrul mai insista asupra percepţiei educaţiei ca un centru de profit pe termen lung şi nu ca un centru de cost, precizînd că nu trebuie să existe cheltuieli pentru învăţămînt, ci investiţii. A plecat la drum cu gândul să finalizeze rapid situaţia rectorilor de la universităţile care nu au făcut încă alegerile, programa pentru clasele a XI-a şi a XII-a şi să respecte deadline-urile în legătură cu creşterile salariale anunţate. Miclea a propus un model de studiu britanic pentru bacalaureat, unde elevii îşi aleg o serie de discipline majore şi unele minore. El dorea introducerea sistemului de evaluare periodică a elevilor, începând cu clasa a şasea, iar acesta să rămînă apoi neschimbat, pentru a se menţine stabilitatea sistemului. Preconiza o universitate dinamică cu masterate performante, atractive. O universitate pe principii europene, în care ciclurile de studii au fost restructurate din anul universitar 2005-2006, trei ani -licenţă, doi ani masterat şi de la doi ani, pînă la patru ani pentru doctorat. De asemenea, ministrul a propus realizarea a două agenţii care să se ocupe de calitatea instituţiilor şi a programelor de studiu - Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) şi Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). Mircea Miclea a cerut ca, în anul 2006, Educaţiei să-i revină 5 la sută din PIB, faţă de 3,81 în 2005 şi s-a pronunţat în favoarea diferenţierii în funcţie de performanţă a salariilor cadrelor didactice, astfel încât performerii să aibă salariile dublate sau chiar triplate. Totuşi, în timpul mandatului său, ministrul s-a confruntat cu greve de amploare, iar Guvernul nu a acordat Educaţiei alocarea cerută. La sfârşitul lui 2005, Miclea i-a înaintat primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu demisia de onoare din cauza bugetului prea mic alocat învăţământului pentru anul următor.

Un mandat de convulsii pentru Hărdău

În 7 noiembrie 2005, prefectul de Cluj, Mihail Hărdău, a fost nominalizat de Colegiul Director al PD pentru funcţia de ministru al Educaţiei şi Cercetării, în plină grevă generală a profesorilor.
Ministrul democrat a avut parte de un mandat plin de convulsii: sustragerea unui set cu subiecte pentru testele naţionale, subiecte de la bacalaureat vândute în piaţa publică, acţiuni de protest din partea sindicatelor şi a studenţilor. Însă Hărdău a fost convins că a manageriat foarte bine incidentele de la examenele naţionale, "nemarşând la jocuri de interese". În plus, aceste incidente l-au ajutat să descopere existenţa unei "mafii" în educaţie. A fost primul ministru care a vorbit despre monopolul asupra olimipadelor şcolare, despre cel al editurilor, despre sistemul păgubos al meditaţiilor. Dar atât. Mai mult nu a putut face, întrucât s-a temut. "Nu am imunitate şi nu pot vorbi", spunea Hărdău. Iar lucrurile au rămas la fel ca la preluarea mandatului. El a reuşit să schimbe metodologia de examen, iar subiectele să fie transmise electronic. Mai mult, postarea tuturor subiectelor pe site-ul Ministerului Educaţiei şi Cercetării a constituit o premieră, până atunci fiind posibilă doar accesarea subiectelor pentru probele orale de bacalaureat. Hărdău a iniţiat tezele cu subiect unic, cu gândul de a reunţa la testele naţionale apreciate ca fiind prea stresante pentru un copil de 14 ani, menţinând însă evaluările naţionale. A deschis calea investiţiilor în cele peste 4.500 de unităţi de învăţământ cuprinse în planul naţional , dublarea costurilor pentru fiecare elev, dar şi creşterea cheltuielilor de 2,7 ori pentru fiecare student. De asemenea, au fost alocate fonduri pentru dotări: laboratoare, carte şcolară, material sportiv, hărţi şi material didactic. Tot ca un succes a fost apreciată, de către demnitar, achiziţionarea a 679 de microbuze şcolare. El a atenţionat totuşi asupra faptului că realizarea proiectelor cu finanţare europeană reprezintă şansa învăţământului românesc de a intra în Uniunea Europeană fără probleme şi că România, ca membru al Uniunii Europene, trebuie să facă faţă tuturor cerinţelor de calitate şi competitivitate în educaţie şi cercetare. Pentru calitate, şcoala românescă trebuie reformată din temelii, considera el. Hărdău a criticat faptul că există judeţe în care din listele de investiţii pe anul 2007 pentru obiective noi, consolidări, reabilitări şi reparaţii capitale, "transpar influenţele criteriilor politice". Ministrul a criticat şi lipsa de consecvenţă a unor lideri sindicali, dispuşi să treacă uşor dintr-o parte în alta, de la un partid la altul, în funcţie de interese. Hărdău şi-a încheiat mandatul cu un mesaj ferm: "Nu am marşat la jocurile de interese, sunt mândru de cum mi-am făcut datoria şi mă întorc cu fruntea sus la catedră''.

Adomniţei, apropiatul sindicaliştilor

Noul ministru, liberalul Cristian Adomniţei, tocmai se pregătea să ocupe, în aprilie 2007, pentru a doua oară, funcţia de şef al tinerilor PNL, când a fost propus la conducerea învăţământului românesc. Ambiţios, venit din afara sistemului, fiind inginer constructor, a înţeles repede cum merg treburile şi, mai ales, a continuat ceea ce începuse Hărdău. După ce "s-a aşezat" în minister şi a înţeles cum merg lucrurile, Adomniţei a spus că nu pleacă de la o situaţie proastă şi că va continua politica educaţională asumată, chiar dacă el este "aripa tânără".
Prima realitate neplăcută la preluarea mandatului a fost lipsa contractelor colective de muncă. Apoi, a doua a fost când nimeni nu i-a putut răspunde la întrebarea "Când va fi conectată la Internet ultima şcoală?". Şi de atunci a început "lupta cu angajaţii" pentru stabilirea unor obiective clare, cu termene precise. Unul dintre obiective viza conectarea, până cel târziu în 2009, a tuturor şcolilor din România la Internet, în 2007 fiind programate 8.638 de şcoli coordonatoare. O altă situaţie neplăcută era aceea că nimeni nu ştia dacă descentralizarea în învăţământ aduce României "un lucru bun sau o nenorocire". Foarte repede după preluarea mandatului, Adomniţei i-a invitat pe reprezentanţii MECT, pe cei ai sindicatelor, ai comunităţii academice să continue dezbaterile privind noul pachet de legi, sperând ca la 1 septembrie să aibă legile învăţământului gata. În final, legile au fost gata în octombrie, supuse dezbaterii publice în decembrie, dar neaprobate până la sfârşitul guvernării Tăriceanu. Un set de legi criticat pe alocuri sau adoptat fără rezerve, dar recunoscut la unison ca un cadru legal necesar. Statisticile din 2007 arătau că salariile cadrelor didactice au crescut, că au fost mai mulţi bani pentru dotarea şcolilor, pentru informatizare, pentru construcţia şi reabilitarea unor grădiniţe.

Ţinut în corzi de premier

Totuşi, la jumătatea anului, în vară, pe când "greii sistemului" lucrau la noul pachet de legi, preşedintele Traian Băsescu a anunţat lansarea unui raport despre Educaţie, realizat de Comisia de învăţământ de la Cotroceni, condusă de primul ministru al Educaţiei din Guvernul Tăriceanu, Mircea Miclea. Preşedintele anunţa atunci că în România sunt universităţi care eliberează doctorate pe bandă rulantă, "ca într-o secţie de uzină, în locul excelenţei şi al inovaţiei fiind astfel cultivate mediocritatea şi compilaţia", iar soluţia propusă de Băsescu viza "diferenţierea sistemului şi concentrarea resurselor". Potrivit lui Băsescu, cheia rezolvării problemelor sistemului de învăţământ este regândirea sa în ansamblu şi mai ales descentralizarea instituţională şi financiară. Adomniţei nu a primit bine criticile preşedintelui, mai ales că ideile semnalate de preşedinte se regăseau în pachetul de legi, iar educaţia timpurie era unul dintre proiectele la care ţinea.
Adomniţei a fost revocat din funcţie, în 7 octombrie 2008, după ce a votat în Parlament majorarea salariilor cadrelor didactice şi a mers la propria nuntă cu elicopterul MIRA, care pleca în misiune la Albiţa alături de ministrul de Interne Cristian David. Premierul l-a ţinut pe Adomniţei constant în corzi după ce l-a numit. La doar câteva săptămâni de la instalarea lui Adomniţei în fotoliul din Berthelot, premierul Tăriceanu l-a certat, în şedinţă de Guvern, pentru că nu creează un sistem eficient de calificare medie a tinerilor, conform cerinţelor pieţei muncii. Tăriceanu l-a atenţionat pe Adomniţei că nu se preocupă de tinerii care termină liceul şi doresc să urmeze cursuri de calificare medie în diferite domenii, solicitându-i să asigure un număr ridicat de locuri de şcolarizare pentru formarea acestora. Era 2 mai 2007. Adomniţei a crezut că echipa cu care a venit, faptul că s-a "plăcut" cu sindicatele la prima vedere şi că la bere studenţii l-au agreat ar fi suficient să-şi ducă la bun sfârşit misiunea.

Anton, ultimul pion al liberalilor

Sistemul de învăţământ din România este măcinat de ani de zile de convulsii, de orgolii, de interese, dar şi de suferinţe cronice, pornind de la o finanţare mereu sub nevoi, care să asigure un trai decent profesorilor şi condiţii moderne de lucru. În pofida eforturilor de a creşte alocaţiile bugetare, de a schimba faţa şcolii şi de a crea un nou pachet de legi, acceptat de majoritatea profesorilor, dascălii rămân dezbinaţi, pentru că liderii lor nu reuşesc să ajungă la un consens sau poate nu vor. Mandatele miniştrilor sunt pline de promisiuni, din care multe realizate, dar şi multe blocate. Ultimul ocupant al fotoliului la Educaţie a fost liberalul Anton Anton, cunoscut ca "ministru al Cercetării", după cum s-a autointitulat. Anton Anton nu a avut timp să se afirme, mai mult decât a făcut-o ca şef al Cercetării. Numit în 8 octombrie 2008, el a intrat direct în campania electorală agitându-se să-şi câştige un loc în viitorul Parlament. La Educaţie, au fost patru ani de conducere liberală şi democrată, cu multe proiecte, unele chiar realizate, cu unele şcoli echipate modern, dar şi cu alteleuitate în secolul trecut, cu bani mai mulţi, dar continuu insuficienţi, cu elevi care memorează cursuri plicticoase fără nicio legătură cu piaţa muncii, greve peste greve, fără un pachet de legi care să susţină o reformă reală, fără o strategie pe termen mediu şi lung fără locuri suficiente în grădiniţe. O şcoală românescă politizată excesiv, mereu sub aşteptări.