Într-un material transmis online la începutul acestui an, intitulat Școala fără istorie și geografie?, acad. prof. Ioan Aurel Pop - Președintele Academiei Române, atrăgea atenția asupra manevrelor Puterii de-a revizui prin reducere, numărul orelor de Istorie și Geografie în curricula școlară din învățământul preuniversitar.

După 2007, acceptarea țării noastre în UE, toate guvernele, indiferent de culoarea și susținerea politică, s-au străduit să facă din români un popor european. Ca și cum, cu bune și rele, noi n-am fost, de la începuturile noastre, un popor al Europei. Și în plus născut creștin, față de alte neamuri care au fost încreștinate de sus, de către elita lor politică, fie prin religia Romei - catolic, fie prin a Constantinopolului - ortodox.

Între căile așa zis de europenizare se viza restructurarea programelor școlare la disciplinele Istorie, Geografie și Limba și literatura română. Adică exact acelea care ofereau date de cultură națională și civică ce întrețin sentimentul național. În acest context s-a redus numărul de ore în învățământul preuniversitar, manualele devin mai mult copleșite de date și informații de istorie europeană și mondială, naționalul fiind serios cenzurat. În plus, acum câțiva ani, guvernul Ponta a acceptat, la șantajul UDMR, ca disciplinele de care vorbim, mai puțin limba română, în secțiile de limba maghiară să fie predate în limba maternă. Dintr-o dată dispăreau multe norme didactice predate de profesori români care nu cunoșteau limba conaționalilor noștri. În scurtă vreme nu mai știa nimeni ce istorie a României se mai preda în aceste școli. Au apărut informații că se preda istoria Transilvaniei după cărți tipărite în „Anya Orszag”. Au fost introduse și manuale de istoria minorităților în care Istoria Românilor aproape că nu se regăsește. (Vezi „România liberă”, 10 ianuarie 2021, p. 9).

Astăzi se pregătește încă o lovitură din partea neomarxiștilor din Guvern, care propun o comasare a orelor de Istorie și Geografie într-o disciplină ambiguă de Științe socio-umane. Locul rămas vacant trebuie luat de discipline de: educație sexuală, cultură rutieră, combatere a drogurilor, cunoștințe economice și financiar-bancare, protecția mediului etc. Ca și cum aceste informații nu s-ar putea preda în cadrul orelor de Biologie, Istorie, Geografie, Economie polică. Nu contest necesitatea sensibilizării tinerilor cu informații din domeniile mai sus amintite. Totuși nu sunt de acord cu sacrificarea materiilor care oferă elemente trainice de cultură națională.

Privind la națiunile din vestul Europei, chiar la vecinii noștri unguri, slovaci, polonezi, Istoria și Geografia sunt predate la nivel de 2-3 ore pe săptămână, la toate nivelurile: gimnazii, liceele teoretice și vocaționale, școlile profesionale, fie ele de stat sau particulare. Oare ei nu sunt europeni? Noi trebuie să fim „mai catolici decât Papa”?

O informare de ultimă oră ne anunță că „Transylvanian Review”, revista de Istorie publicată din 1990 de Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române, singura revistă de istorie din țară cotată ISI, a fost retrogradată în categoria B a revistelor științifice din țara noastră de către CNSC, prin „străduința” vicepreședintelui CNSC dl. Flavius Solomon.

Revista în discuție publică numai în limbi de circulație internațională studii și recenzii la cărți care se referă la istoria Transilvaniei. Ea se răspândește în primul rând în străinătate, străduindu-se să informeze lumea științifică și politică internațională asupra trecutului și prezentului acestei provincii demografic masiv românești dintotdeauna, asupra caracterului ei multietnic și multicultural, luând din trecutul și prezentul ei elementele care au apropiat etniile învățându-le, mai ales după 1918-1919, să „trăiască unele împreună cu celelalte, nu unele lângă altele, într-o firească colaborare”. În revistă sunt publicate studii semnate nu numai de cercetători români și colegii lor maghiari, sași, șvabi, ucraineni, romi din România, ci de mulți istorici străini specializați în Istoria României.

Revista este continuatoarea lui „Revue de Transylvanie”, editată între 1934-1944 sub auspiciile „Astrei” din Sibiu, la Cluj, București și Sibiu, odată cu accentuarea revizionismului Ungariei, apoi ocuparea Transilvaniei de nord-est de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Cu apariție trimestrială, „Revue de Transylvanie” a avut în bordul redacțional și între colaboratori universitari de mare forță - istorici, juriști, filosofi, sociologi, economiști. Am aminti doar pe Silviu Dragomir, D. D. Roșca, Ioachim Crăciun, George Sofronie, Victor Jinga, C. C. Giurescu, Nicolae Iorga ș.a. Revista s-a străduit să demonstreze caracterul demografic românesc al provinciei, alături de libertatea de dezvoltare în plan cultural, politic și economic al etniilor minoritare din provincie. Dacă studiile publicate aici nu au putut servi apărării integrității țării în august 1940, ele au fost folosite de delegația noastră la Conferința de Pace de la Paris după al Doilea Război Mondial condusă de liberalul Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe în guvernul Dr. Petru Groza. După 1944, odată cu instaurarea definitivă a comuniștilor la putere, apariția revistei a fost interzisă.

Astăzi, într-un regim fie el și de „democrație originală”, „Transylvanian Review” riscă să aibă soarta „Revue de Transylvanie” de la 1945. Pentru moment declasificată într-o categorie științifică inferioară, mai apoi, cine știe, lichidată prin nefinanțare și distrugerea colectivului de tineri cercetători care s-a coagulat în jurul ei în ultima vreme. Printre colaboratorii constanți, cu studii valoroase, consemnăm pe universitarii orădeni Sorin Șipoș și Gabriel Moisa, Directorul Școlii Doctorale în Istorie, respectiv Decanul Facultății de Istorie, Relații Internaționale și Științele Comunicării din Universitatea noastră.

Între „luptătorii” decredibilizării Istoriei se numără câteva personaje, istorici de formație, din Cluj, Iași și București. Este vorba de Lucian Nastasă-Kovacs, Victor Cojocaru, Flavius Solomon și încă câțiva, membri ai unui veritabil „clan” academic. Primul este Director al Muzeului de Artă din Cluj-Napoca și angajat, culmea!, al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, încasând două salarii de la cele două locuri de muncă. Român din Iași, refugiat la Cluj-Napoca după ce grupusculul de tineri istorici ieșeni a eșuat în complotul lansat împotriva acad. Alexandru Zub, în 1990 și-a mai adăugat în coadă numele soției ca să pară mai european. Aici, vă rog, nu legați precizarea de mai sus ca atac la adresa soției Dsale, pe care nu o cunosc dar cred că este o femeie de toată omenia.

Ceilalți doi care au ieșit la suprafață dintr-un, se zice, alt grupuscul „patriot”, sunt basarabeni de loc, cu studii făcute la Iași, afirmați în structuri universitare la București. Din nou, vă rog să nu generalizați ideea că toți basarabenii noștri sapă la fundamentul statului român. Am avut la Oradea excelenți studenți din Basarabia, unii chiar absolvenți de Istorie și Științe Economice, dominați de sentimentul național românesc. Ca Prorector m-am îngrijit special pentru ei la cazare în cămine, la obținerea de abonamente gratuite pe linia de tramvai și autobus. Cei mai mulți s-au întors acasă unde predau Istoria, militează pentru unirea cu România. Am fost la Chișinău la sesiuni științifice, ținem legătura cu ei și cu alți istorici basarabeni care vin la sesiunile științifice de la Oradea, colegi de-ai mei fac dese deplasări la Chișinău, publicăm studii și cărți la Oradea și Chișinău.

După unele informații de „istorie orală” primite de la persoane din București bine orientate în viața serviciilor secrete, am aflat că domnii Victor Cojocaru și Flavius Solomon, ultimul vicepreședinte al CNCS, ar fi membri activi ai unor servicii secrete ale Federației Ruse implantați în țara noastră. Oare este adevărat? Predând zece ani un curs de Istoria serviciilor secrete românești la specializările Istorie-Geografie, Istorie și Relații Internaționale am văzut că spionajul într-o altă țară nu se face numai cu ofițeri profesioniști ci și cu intelectuali infiltrați în economia, cultura și politica țării vizate. Este timpul ca aceste personaje care lovesc în cultura noastră să fie „trase pe dreapta”, să fie blocate în activitatea pe care o desfășoară, chiar dacă nu epurate din funcții. Aici intervine un alt principiu al „luptei din umbră”: adversarul deconspirat nu-l lichidezi, îl menții și monitorizezi pentru că altfel nu poți controla rețeaua pe care a țesut-o. În caz contrar, depistarea noii rețele cere timp și bani până să o poți controla din nou.

În mare criză de fonduri bănești, în ultima vreme guvernanții discută inclusiv pe marginea excluderii de sub tutela științifică și bugetară a Institutelor de Istorie ale Academiei Române, din București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Tg. Mureș, Sibiu. Dacă se va întâmpla și acest lucru cercetarea științifică în Istorie va suferi o lovitură definitivă. Guvernanții acreditează ideea că aceste colective de cercetare nu vor fi desființate ci doar trecute sub tutela universităților locale. Un fel de caz ”Familia” din Oradea, revista care și-a pierdut personalitatea juridică și un număr de angajați deși ea se editează în continuare. În cazul nostru, universitățile nu doresc să ia sub control instituțiile în discuție, pentrucă nu au bani pentru a le susține. Tare mă tem că vor prolifera ONG-uri ”specializate” pe cercetarea Istoriei, Geografiei, Literaturii române, bine încadrate cu politicieni, oamenii partidului de la guvernare.

Asaltul împotriva Istoriei s-a declanșat nu numai de la București, Iași și Cluj-Napoca prin cele trei personaje amintite mai sus și membrii „clanului” lor. Îl constatăm și la Oradea prin activitatea Președintelui CJ Bihor dl. Ilie Bolojan. Chiar dacă nu este om de cultură, cred că are, cât de cât, noțiuni de Istorie. Atunci de ce taie drastic normele de muzeografi la Muzeul Țării Crișurilor? Știe urmările? Astfel, bunăoară la cele trei muzee memoriale: Aurel Lazăr, Ady și Iosif Vulcan a redus câte un muzeograf. Postul de supraveghetor a fost desființat, la fel și cel de femeie de serviciu. În acest caz, un singur muzeograf nu poate deservi grupurile de vizitatori asigurând atât ghidajul cât și supravegherea exponatelor. Apoi, muzeograful nu are  înlocuitor specializat în ghidaj pentru zilele libere prevăzute în orarul de funcționare al muzeelor din România. Ce să mai spun de scandalul de la Muzeul Orașului și Cetății Oradea unde un nespecialist în Istorie, dna director Angela Lupșea, coordonează un colectiv de istorici, unii cu doctorate serioase în domeniu. Pe cei mai mulți colegi muzeografi din Cetate i-am avut studenți și doctoranzi. Sunt profesioniști serioși, deja recunoscuți în țară și străinătatea vecină prin studiile și cărțile publicate, expozițiile și conferințele organizate. A început epurarea lor din instituție pe baza unor motive hilare. În cazul muzeelor amintite contează apartenența politică a angajaților sau profesionalismul lor? Poate după epurarea lor din instituție vor fi angajați membrii de partid?

Față de viitorul sumbru al Istoriei, Geografiei, în ultima vreme și al Religiei - colegii din preuniversitar și Departamentul de Istorie al Universității noastre au întocmit memorii înaintate mass-mediei, Ministerului Educației (care în ultima vreme și-a pierdut apelativul „Național”), Academiei Române. Am înțeles că este o acțiune conectată la nivel național, atât prin inspectorii de specialitate ai Inspectoratelor Școlare Județene, cât și prin Asociația națională a istoricilor și Facultățile de Istorie.

Reducerea orelor de Istorie, Geografie, Religie - va atrage după sine scăderea numărului de cadre didactice în preuniversitar. De aici, în perspectivă, reducerea numărului tinerilor absolvenți de liceu dispuși să-și continue studiile și pasiunile în facultățile de profil. Acestea se vor desființa încetul cu încetul din moment ce nu vor mai fi locuri de profesori și muzeografi. Retrogradarea unor reviste de Istorie în categorii inferioare de calitate științifică, va duce la reducerea specialiștilor angajați pentru a le gestiona. Cu alte cuvinte, școlile din preuniversitar nu vor mai putea selecta viitori studenți în Istorie, numărul studenților va scădea drastic, la fel al cercetătorilor cu studii de specialitate. Politica dominoului va acționa dramatic, Istoria, alături de alte științe dedicate omului și pământului românesc vor deveni cenușărese ale științei naționale.

Istoria, o veritabilă „geografie în mișcare”, iar „geografia o istorie statică” surprinsă la un moment dat - cum spunea istoricul C. C. Giurescu, alături de limbă, portul, muzica și arhitectura populară - toate ca elemente definitorii ale unei națiuni concentrate în Istoria orală și scrisă a acesteia, riscă să devină treptat un mare necunoscut pentru generațiile viitoare.

Să trăiască omul politic atotștiutor, lecuit de sentimentul național, cu o cultură umanistă aproximativă, „iubitor” de Țară!