Prezentul articol a fost sugerat de aniversarea Centenarului Colegiului Național „Emanuil Gojdu” din Oradea. Au trecut 100 de ani de când, în împrejurări favorabile de după Primul Război Mondial, la 15 iunie 1919, ia ființă la Oradea Liceul cu numele lui Emanuil Gojdu. Inaugurarea solemnă a anului școlar, cu limba de predare română, s-a făcut la 5 octombrie 1919. După Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919), care va pregăti Tratatul de la Trianon, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria (2 decembrie 1918 – 4 aprilie 1920), al cărui președinte era Iuliu Maniu, a hotărât înființarea pe întreg ținutul Transilvaniei a douăzeci de licee, cu limba de predare română, care să poarte numele unor personalități legate de destinul istoric al Transilvaniei. Numele de Emanuil Gojdu pentru Liceul din Oradea se pare că l-a propus Onisifor Ghibu, secretar general al Resortului Instrucțiunii Publice din Consiliul Dirigent. Unii pun această denumire pe seama episcopului vicar de Oradea, Roman Ciorogariu. Tratatul de la Trianon, noul Versailles de lângă Paris (4 iunie 1920) va consfinți înfăptuirea României Mari, după ce această nouă realitate istorică a fost proclamată în Adunările Naționale de la Chișinău (17 martie 1918), Cernăuți (28 noiembrie 1918), Alba Iulia (1 decembrie 1918). Tratatul de la Trianon, la articolul 27, stipula fără echivoc că „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei.”

După 21 de ani, în urma dictatului de la Viena din 1940, Liceul Gojdu devine secția română a Liceului maghiar din Oradea. După eliberarea orașului, la 12 octombrie 1944, se reînființează liceul românesc de stat cu denumirea de Liceul teoretic nr. 1, până la 6 februarie 1972 când, printr-un decret al Consiliului de stat al RSR, i se reatribuie denumirea de Liceul Emanuil Gojdu. Din 30 decembrie 1999, ca urmare a evaluărilor și ierarhizărilor calitative din învățământul preuniversitar, printr-un Ordin al Ministerului Educației Naționale, Liceul Gojdu devine Colegiu Național. Ministru în funcție era Ecaterina Andronescu, de mai multe ori în fruntea acestui minister, alături de care am avut privilegiul să activez, timp de două legislaturi (2000-2004, 2004-2008) în Comisia de învățământ a Camerei Deputaților din Parlamentul României.

Colegiul Național „Emanuil Gojdu” poartă cu mândrie și prestigiu numele celui mai important mecena român din toate timpurile. După cum (ar trebui să) se știe, Mecena a fost un om politic și scriitor latin, colaborator și sfetnic al împăratului Octavianus Augustus (63 î.e.n. – 14 e.n.). A adunat în jurul său pe cei mai importanți poeți ai timpului. L-a sprijinit pe Vergiliu să scrie Eneida, epopeea genezei poporului roman, din care și noi ne tragem. Prin extensiune, atributul de mecena se acordă unor oameni bogați, protectori ai științelor și artelor. Înainte însă de a spune adevărul despre Fundația și moștenirea Gojdu, se cuvine, mai ales în situații rarisime, cum este Centenarul Colegiului orădean care îi poartă numele, să reiterăm, măcar pe scurt, câteva date despre viața și activitatea acestui generos și patriot mecena român.

Emanuil Gojdu s-a născut într-o familie de macedo-români, la 9 februarie 1802, în Oradea, peste drum de Biserica cu Lună, unde a fost și botezat în credința ortodoxă. Biserica a fost zidită între 1784-1790 de către constructorul Ioan Lins Paler, după planurile arhitectului Jakob Eder. În 1793, în turnul bisericii este instalat un mecanism unic în Europa, construit de meșterul orologier Georg Rueppe, cu două emisfere, una de culoare neagră și alta aurie, care redă în fiecare zi poziția lunii. Pe placa memorială de pe fațada casei străvechi în care s-a născut, situată azi pe strada Traian Moșoiu, nr. 1, scrie: „În această casă s-a născut EMANUIL GOJDU (1802 - 1870), strălucit militant pentru propășirea națiunii române, ctitorul fundației care-i poartă numele și testatorul celui mai mare fond de burse pentru instruirea tineretului român din Transilvania.”

Tatăl lui Emanuil, Athanasie Popovici Gojdu, a fost un negustor harnic și strângător, iar mama, Ana Poynar, era fiica lui Dimitrie Poynar, plugar înstărit și neguțător de animale din Kiralydarocz (azi Craidorolț din județul Satu Mare). Supranumele de Gojdu era o poreclă, care în dialectul aromân însemna „cel gazdă, cel bogat, cel darnic”. Macedo-românii sau aromânii erau o ramură a poporului român, care trăia în sudul Peninsulei Balcanice, mai ales în Epir și Macedonia. Strămoșii lui Gojdu s-au refugiat din Moscopole, vechi centru cultural și comercial al aromânilor (azi Voscopole din sudul Albaniei), în urma distrugerii orașului de către turci (1769 - 1783). Numeroase familii macedo-române s-au stabilit atunci în Ungaria, Galiția, Polonia și Austria. Familia lui Gojdu s-a așezat în Polonia. După împărțirea Poloniei între Rusia, Prusia și Austria, mai multe familii, printre care și Gojdu, s-au așezat în orașul Miskolc din Ungaria. De la Miskolc, o ramură a familiei Gojdu a trecut dincolo de Dunăre, iar alta s-a stabilit în părțile Bihorului. Oradea are onoarea că un Om ca Emanuil Gojdu, în numele căruia se ascund toate binefacerile generozității și prieteniei, s-a născut la noi. Copilăria și-a petrecut-o în orașul natal, unde a început să învețe la Școala Confesională Ortodoxă română. Gimnaziul și liceul l-a început la Oradea și l-a terminat la Eger. Studiile superioare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea, Academia de Drept din Bratislava și la Universitatea din Budapesta, unde, în 1827, obține diploma de avocat. După trei ani de stagiatură pe lângă avocatul maghiar de origine sârbă, Mihaly Vitkovics, devine unul dintre cei mai pricepuți și apreciați avocați din capitala Ungariei. Tânărul jurist intră în lumea intelectualilor români prin macedo-românul Atanasiu Grabovski, unchiul viitorului mitropolit Andrei Șaguna, unde, ca într-un veritabil salon de literatură și-a probat talentul poetic și a putut să cunoască numeroși oameni de cultură, iluminiști și patrioți români. Strălucita carieră de avocat i-a asigurat o rapidă ascensiune pe scara vieții sociale, publice și materiale. Ocupă rând pe rând înalte funcții de demnitate publică, prefect al Comitatului Caraș, de la Lugoj, membru al Casei Magnaților (Senatul din Parlamentul maghiar), deputat în circumscripția Tinca, comitatul Bihor, unde în campania electorală le-a răspuns celor veniți să-l ovaționeze prin cuvinte rămase celebre: „Voi strigați să trăiască Gojdu! Eu răspund: „ Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va trăi pentru voi, pentru poporul român.” În anul revoluționar 1848, când prin Dieta de la Cluj s-a hotărât, peste voința românilor, alipirea Transilvaniei cu Ungaria, Emanuil Gojdu s-a dovedit mai democratic, mai naționalist, cu înțelesul pozitiv de patriot, decât prietenii săi unguri, care doreau libertate, dar numai pentru națiunile favorizate.  Adevăratul naționalism, patriotism, inclusiv bunele relații româno-maghiare se pot învăța de la Gojdu.

Toată viața sa a știut să îmbine ideile de fraternitate româno-maghiară cu respectul pentru Ungaria și dragostea nedisimulată pentru români și destinul lor în lume. Cuvintele rostite la vârsta de 60 de ani ne întremează și ne măgulește și azi sufletele: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea ce o am față de națiunea mea, neîncetat mă face să stărui în faptă pentru ca și după moarte să pot erumpe de sub gliile pământului spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele... Noi numai uniți vom fi în stare să ne impunem majorității și să câștigăm respectul Europei, și numai așa va fi în stare națiunea noastră să se ridice la rangul ce-l merită.”

Emanuil Gojdu a avut o viață de familie exemplară, dar nu și foarte norocoasă. Părinții, înmormântați la Oradea, i-a pierdut, mama la 14 ani, tatăl, la 19 ani. În 1832 s-a căsătorit cu o macedo-româncă, Anastasia Pometa, care i-a dăruit o fiică, dar care n-a trăit decât un an. În 1863, după decesul soției, se recăsătorește, tot cu o macedo-româncă, Melania Dumciu, fiica unui director de bancă. Fiindcă nici a doua căsătorie nu i-a adus un moștenitor, toată dragostea și generozitatea și-a revărsat-o asupra tineretului român, pe care l-a tratat și sprijinit ca pe propriii copii, cu dorința ca, din sânul națiunii sale, să se ridice o vrednică și necesară elită intelectuală. După ce s-a retras din viața politică activă, în 1869, Emanuil Gojdu e numit consilier la Curtea de Casație, funcție pe care a îndeplinit-o până la moartea sa din 3 februarie 1870. A fost înmormântat la 5 februarie 1870, în cripta familiei Pometa, lângă sicriul primei sale soții și a fiicei lor Cornelia, de numai un an, din cimitirul Kerepesi din Budapesta.

Expresie a generozității și înaltelor sale calități omenești, spre sfârșitul vieții, Emanuil Gojdu alcătuiește un Testament, datat la 4 noiembrie 1869, prin care întreaga sa avere o lasă „acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care ține de legea Orientală Ortodoxă”. Potrivit prevederilor testamentare, averea lui Gojdu avea să fie administrată de o reprezentanță, alcătuită din mitropolitul ortodox al Transilvaniei, episcopi ortodocși de la Arad și Caransebeș și din membri laici, dintre care unul din familia Poynar. Prima reprezentanță a fost aleasă la 23 aprilie 1870 și îl avea în frunte pe primul Mitropolit al Ardealului, Andrei Șaguna, aromân și el, veche cunoștință și prieten cu testatorul. Pe sigiliul reprezentanței era scris: „Lăsați pruncii să vină la mine. Fundațiunea Gozsdu 1870”, care ne amintește de un verset biblic (Marcu 10:14). Din1912, reprezentanța Fundației Gojdu din Budapesta se va muta la Sibiu.

Testamentul întocmit de Gojdu conține mai multe articole, dintre care cel mai important stabilește destinația moștenirii: „Întreaga avere a mea o las în întregul ei acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care ține de legea răsăriteană ortodoxă” și anume „acelor tineri de religie răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună și prin talent, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor... Din lăsământul acesta voiesc să se constituie o fundație permanentă, care va purta numele Fundațiunea Gozsdu” (Art.7). Nu știm dacă toate și în fiecare an bisericile beneficiare cinstesc memoria marelui mecena român:„Pentru ca dispozițiile acestea testamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toți anii în toate bisericile patriarhale române răsăritene, la 9 februarie, ziua nașterei mele” (Art.10).