Căminarul Gheorghe Eminovici nota într-un catastif: „Astăzi, la 15 ianuarie 1850, s-a născut băiatul pe care îl aşteptam şi pe care o să-l numesc Mihai”, un copil frumos şi teafăr ca merele de foc roşu, căruia ursitoarele îi ursesc să fie veşnic tânăr ca ramul de brădişor, înţelept ca bucoavele tomului cu fermecătură măiastră, bun ca miezul pâinii albe, cu paşi siguri prin lume, ca bătaia ceasornicului, mânuind pana şi stăpânind tainele.

Zilele trec şi căminarul, tatăl lui Mihai, după discuţii cu soţia sa, Raluca, ia hotărârea de a-l trimite la şcoală la Cernăuţi (gimnaziul K.K. Ober-Gimnazium), unde au învăţat şi fraţii săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Aici a avut ca profesor de „limbământ” (limba română) pe Arune (Aron) Pumnul, autorul cărţii şcolare „Lepturariul românesc”, care l-au făcut cunoscut la Bucureşti, Oradea şi chiar la Budapesta şi Viena.

Spre deosebire de primii ani de gimnaziu, în care a fost, pe rând, al cincisprezecelea şi al cincilea în clasa sa, Mihai nu se mai numără printre fruntaşi, notele sale scăzând ameninţător, mai ales la veşnic chinuitoarea matematică, dar şi celelalte lecţii i se păreau „cât se poate de plictisitoare”. Preotul de religie, Veniamin, era nemulţumit că, în loc să înveţe după biblii germane, Mihai a apărut în clasă cu traduceri româneşti, făcute de călugări, păstrători ai graiului românesc.

Fiind elevul favorit al lui Aron Pumnul, acesta îl invită să se mute în gazdă la el, până atunci locuind într-o magherniţă cu alţi trei colegi.

Profitând de vasta biblioteca a profesorului, Mihai citea multe cărţi cu versuri de autori români şi străini, în special germani. Aron Pumnul îl îndeamnă pe Mihai să scrie versuri, deoarece „n-ar vrea să moară înainte de a-i vedea stihurile tipărite”.

Când la Cernăuţi soseşte trupa de teatru, Fanny Tardini, Mihai o reîntâlneşte pe Bianca Albini, pe care a cunoscut-o într-o vacanţă la sora mamei sale la Dumbrăveni, pentru care nutrea sentimente de dragoste, ceea ce îl face să însoţească această trupă prin ţară, deşi directoarea teatrului, Fanny Tardini, încearcă  să-i explice cât de grea este viaţa de actor, la care Mihai răspunde: „Dacă nu mă luaţi, rămân acasă. Mai bine mă fac vizitiu, dar eu carte la Ober-Gimnazium nu mai învăţ.”

Între timp, preaiubitul lui profesor, Aron Pumnul, moare (12/14 ianuarie 1866), dar pe alte meleaguri, bătrânul director al revistei „Familia” din Oradea, Iosif Vulcan, îi spune soţiei sale, într-o seară de februarie: „Am descoperit, pot zice, un mare poet. Un june de 16 ani, din Cernăuţi. Niciodată, până acum, nu mi-a fost dat să simt, cu atâta limpezime, apropierea geniului” şi, pentru a o convinge, îi citeşte poezia lui Eminescu „O călătorie în zori”, după care soţia spune: „E, într-adevăr, dovada unui talent adevărat, neobişnuit”.

„Cine este tânărul cernăuţean? Cum ar fi arătând? Nu poate fi decât frumos... Dar numele... Nu, numele nu-i sună bine. S-ar supăra dacă l-ar iscăli altfel? Cum anume? Emniceanu, Emin? Nu. Trebuie găsit altceva. Ia pana, taie cu o linie abia văzută numele şcolarului şi scrie limpede, apăsat, un nume nou, care, rostit, are ceva din căderea fulgilor de nea, din murmurul apelor, din tremurul ierbii: Eminescu”...

Curând, după moartea profesorului Pumnul, Eminescu ajunge la Blaj, mânat de un dor curat şi în care vedea o mică „Romă”, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă în oraşul în care „a răsărit soarele românismului”, în oraşul aureolat de Şincai, Samuil Micu, Petru Maior; avea de gând să-şi continue studiile începute la Cernăuţi, dar cum materiile cerute la Blaj îi erau în mare parte necunoscute, s-a lăsat păgubaş, deoarece „oraşul rigorii” nu accepta studiile dezordonate şi desele întreruperi ale poetului.

Pierzându-şi răbdarea şi intervenind plictisul „stării pe loc”, şi-a ridicat ochii spre traista spânzurată într-un cui şi se gândea încotro să o ia. În niciun caz la K.K. Ober-Gymnazium şi nici la Ipoteşti, ţinta lui fiind Bucureşti, dar pentru a trece munţii avea nevoie de un paşaport, care nu putea fi obţinut fără parale, astfel că acest gând a devenit un vis, cel puţin deocamdată.

În schimb, Eminescu pleacă la Viena, unde audiază cursurile Facultăţii de Filosofie (1870-1872) şi unde îi întâlneşte pe vechii săi colegi de la Cernăuţi, pe Ştefanelli Teodor, pe Chibici Râvneanul ş.a.

Deşi îi aduce Vienei cuvinte de laudă, este departe de a fi un admirator al Curţii Vieneze, pe care o judecă aşa cum judecă, în genere, imperiile (adică cu asprime), „slujitorii blazoanelor imperiale trebuind să-şi caute compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri, adică o barbarie spoită cu frac şi cu mănuşi, care caută a stăpâni pământul, impunând o ordine şi o cultură care, în ţara sa (a poetului, n-ar avea şanse de dăinuire”.

La 31 decembrie 1869, un grup de studenţi români din Viena, în frunte cu Eminescu, plească spre Dobling, unde, într-o vilă, se găseşte fostul domn al Moldovei şi Munteniei Unite, Alexandru Ioan Cuza, casa în care locuieşte având „oaspeţi” doar doctorii şi credinciosul său secretar, francezul Baligot de Beyne. În anii care au trecut de la detronarea pe care nu izbuteşte s-o uite, frumosul său chip a căpătat cute adânci, cute ale durerii şi singurătăţii.

„Fiţi bineveniţi, dragii mei! Care e căpetenia voastră?” Este împins din spate cel mai tânăr şi cel mai sfios, Mihai Eminescu. Observându-le sfiala, Cuza le face semn să şi-o alunge căci, „ vizita voastră, dragii mei, e momentul cel mai de preţ al zilei acesteia. Am astfel semn că ţara nu m-a uitat”. Eminescu ştia cum a fost izgonit de pe tron de „o seamă de naturi criminale”, Alexandru Ioan Cuza, pe unul dintre cei mai mari iubitori de ţară din câţi au cunoscut cronicarii.

La Viena, Eminescu a dus o viaţă austeră, fiind nevoit, de multe ori, să-şi pună puţinele haine la amanet şi cărţile valoroase la anticariat, pentru minimul necesar ca să-şi potolească foamea, căci era lihnit de foame aproape tot timpul.

Aici, Eminescu cunoaşte un alt student român, pe Ioan Slavici, care îl va găzdui în casa sa din Bucureşti, când Eminescu va ajunge în capitală.

Sătul să audieze „cursuri şterse, lipsite de interes”, cu atât mai mult cu cât nu jinduia o patalama (diplomă), care l-ar fi instalat confortabil pe scaunul unei catedre la Iaşi sau la Bucureşti, Eminescu va audia cursurile la universitate din ce în ce mai rar.

Într-o zi, Iacob Negruzi, redactor al „Convorbirilor literare” de la Iaşi, care se afla în luna de miere cu soţia la Viena, s-a dus la cafeneaua unde studenţii români se întâlneau, să-l caute pe Eminescu, care, anterior, a trimis „Convorbirilor” poezia „Venere şi Madonă”, poezia care l-a  impresionat pe Negruzi şi pe Titu Maiorescu, care spune: „În sfârşit, am dat de un mare poet”. După câteva zile, a citit-o la „Junimea”, succesul depăşind orice aşteptare.

La Viena, Eminescu este vizitat, într-o zi de Veronica Micle, care dorea să-l cunoască personal pe cel ce a scris „Venere şi Madonă”, care a impresionat-o enorm. Din acest moment, între ei se naşte o idilă şi o dragoste pătimaşă, dar soarta vitregă nu-i lasă să-şi unească destinele.

În vara anului 1870, împreună cu Ioan Slavici şi alţi studenţi români, organizează în 15 august, zi de hram, sărbătorirea a 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna de către domnul Moldovei, Ştefan cel Mare. Pentru Eminescu, această sărbătoare era un prilej important pentru pregătirea unui congres al studenţimii române din străinătate şi din ţară, în care să se cristalizeze şi să se impună „o singură direcţie a spiritului românesc”, dar, din păcate, delegaţii asociaţiilor studenţeşti n-au găsit acelaşi grai în a-şi mărturisi dorurile şi credinţele, întru împlinirea unui ideal măreţ, ca cel al Unirii, Mihai Eminescu fiind cu totul dezamăgit de lipsa de voinţă a unor asociaţii studenţeşti privind „Unirea”.

Dar ceea ce-l salvează din această stare este reîntâlnirea cu Veronica Micle, care a venit la sărbătoarea de la Putna. Timpul petrecut împreună este, însă prea scurt, o dragoste cheltuindu-se ca iarba câmpului, ca zăpada, ca apa.

Studenţii români din Viena se salutau între ei cu salutul: „Trăiască naţia!” - „Sus cu ea!”

E salutul lor nelipsit şi el nu sună, cel puţin pentru ei, nefiresc. Salutul are acea ostentaţie capabilă să-i facă pe studenţii români să nu se simtă, în somptuoasa Vienă, „rude sărace”.

În septembrie 1872, Eminescu se înscrie la Universitatea din Berlin, cu intenţia de a-şi lua doctoratul, aici frecventând cursuri de filozofie, economie politică, drept, anatomie şi fiziologie, pe care, însă, nu le finalizează - prin obţinerea unei diplome de licenţă, pretext pentru unii să-l defăimeze şi să-i reproşeze că mănâncă banii statului degeaba, deşi el nu era ţinut de stat, ci de societatea literară „Junimea”, condusă de Titu Maiorescu.

Cu conştiinţa efemerităţii strădaniilor sale din ultimii cinci ani de a obţine un titlu de doctor, pe care îl aştepta Maiorescu de la el, pentru a-l putea numi profesor de metafizică la Universitatea din Iaşi, Eminescu se hotărăşte să se întoarcă în ţară şi „să se arunce în valurile vieţii”. Obţine un post de director la Biblioteca Universităţii din Iaşi (1874-1877), apoi de revizor şcolar (1875), când îl cunoaşte pe Ion Creangă, care, văzând că Eminescu a fost demis şi că a rămas pe drumuri, l-a luat la sine, împărţind cu el bucătura de pâine „în căldura” din strada Ţicăului nr. 4.

Auzind de situaţia în care se găsea Eminescu, fostul său coleg de la Viena, Ioan Slavici, îl cheamă la Bucureşti, fiind găzduit de acesta şi colaborează cu ziarul conservator „Timpul”, cu un modest salariu de 600 de franci, pentru care muncea istovitor, făcând din zi noapte, nemâncat, îmbrăcat ca salahorii, bolnav şi sufocat de datorii, un adevărat calvar.

Nedorind să beneficieze excesiv de ospitalitatea lui Slavici, poetul închiriază locuinţe mizere, unde vara se încălzea apa în lighean, iar iarna îngheţa. Din lipsa lemnelor de foc, poetul era nevoit să întârzie prin cafenele şi să se culce cu paltonul pe el sau să tremure în prelungile insomnii. Veronica Micle ar fi dorit să-l ajute, dar, murindu-i soţul şi neputând beneficia de pensia sa, nu putea.

Planul lor de a se căsători se năruia, Eminescu însuşi dându-şi seama că, neavând nicio poziţie socială, nu-i poate oferi nici măcar un trai modest.

Răvăşit de boală şi rupt de chinurile ultimilor şase ani, în zorii zilei de 15 iunie 1889, ora 4.00, Eminescu închidea ochii pentru de-a pururi, fără ca cineva să fie lângă el ca să-i închidă pleoapele sau să aprindă o lumânare la căpătâiul său. Doar o doamnă din Moldova a aşezat în ziua înmormântării o coroană cu inscripţia „Nu mă uita”, aceea fiind Veronica Micle, care, la acea dată, locuia în Bucureşti. Aceeaşi doamnă îl urma într-un cupeu în tristul cortegiu din ziua înhumării poetului în Cimitirul Bellu, sâmbătă, 17 iunie 1889.

Îndurerată de golul lăsat de marele ei prieten, Veronica Micle bea toată sticluţa cu medicamente şi după o zi de chinuri groaznice, închide ochii, la 4 august 1889, la vârsta de 40 de ani, în a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu şi, astfel, în timp ce trupul lui Eminescu se odihneşte în Cimitrul Bellu din Bucureşti, trupul Veronicăi Micle se odihneşte la Văratec, lângă bisericuţa Sf. Ioan.

Deşi Eminescu a avut o existenţă scurtă, de doar 39 de ani, el a lăsat generaţiilor următoare o operă uriaşă, fiind socotit printre cei mai mari poeţi ai României şi ai lumii.

Convergenţe ale Bihorului cu Eminescu

 Publicarea în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan (din Holod) a poeziei „De-aş avea” (1866); Prietenia cu Miron Pompiliu, poetul şi folcloristul din Ştei, alintat de Eminescu cu cuvintele „Bunule Mirune”; Se pare că Eminescu s-a inspirat în poemul „Ce te legeni, codrule” după o doină populară din Ţara Beiuşului „Ce te legeni, bradule”; În revista „Familia”, Iosif Vulcan a mai publicat poeme ale lui Eminescu, printre care „O călătorie în zori”, „La Heliade”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Junii corupţi”, astfel că Iosif Vulcan poate fi considerat „naşul literar” al lui Eminescu, dar şi „naşul de botez”, căci i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu; Tot în revista „Familia” a fost publicat momentul trecerii în nemurire a poetului: „Eminescu a murit! Naţiunea mea îmbracă doliu. Poezia română plânge. Ni s-a stins un „Luceafăr”; Cu Beiuşul a avut convergenţă în calitate de sufleor al teatrului „Fanny Tardini” din Iaşi, care dădea spectacole prin ţară. Există însă păreri că Eminescu şi-ar fi dat bacalaureatul la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, în anul 1869, înainte de a pleca la Viena (însemnare făcută de Ioan Slavici); La 20 octombrie 2011 a fost ridicat un bust al lui Eminescut în parcul cu acelaşi nume din Beiuş, iar poetul av. dr. Paşcu Balaci a recitat sonetul intitulat „Eminescu la Beiuş”, din care cităm ultimele rânduri: „Cu lira a învins, nu cu securea/ Ultim poet romantic şi prim faur/ Ca să ne fie rege de-a pururea/ El la Beiuş s-a-ncoronat cu laur”.

 

Ştiaţi că...?!

1. Se spune că dacă Goethe ar fi trăit cât Eminescu, Goethe n-ar fi existat, ca poet”.

2. Eminescu a scris un poem consacrat Maicii Domnului, din care redăm câteva rânduri: „Regină peste îngeri/ Ascultă ale noastre plângeri/ Din neguri te arată/ Lumină dulce, clară/ O maică preacurată/ Şi pururea fecioară.”

3. În Guiness Book, poezia „Luceafărul” a fost omologată cel mai lung poem de dragoste al lumii.

4. NASA a botezat cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 km, pe planeta Mercur.

5. Poemul „Rugăciunea unui dac” l-a impresionat atât de mult pe papa Paul al II-lea, încât acesta a fost recitat în Cetatea Vaticanului.

6. Anul 1989 a fost declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu”.