Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut la 30 octombrie (11 noiembrie) 1821 în familia unui medic la spitalul pentru săraci din Moscova. La 10 ani micul Feodor se sperie de un lup imaginar care i-ar fi cauzat un atac de epilepsie, este liniștit de mujicul Marei, episod pe care Dostoievki îl va reconstitui spre sfârșitul vieții în Jurnalul unui scriitor. La vârsta de 16 ani rămâne orfan de mamă. Feodor și fratele mai mare Mihail se mută la Petersbueg în vederea înscrierii la școala de ingineri. După doi ani, în 1839, tatăl Mihai Andreevici e ucis de iobagii săi. Aflăm din corespondența cu fratele său că Feodor era foarte pasinat de lectură, citea mult din Hoffman, Balzac, Goethe, Hugo, Shakespeare, Schiller, Homer, tragicii greci. În același timp face primele traduceri din Balzac și George Sand. După o scurtă carieră în armată ca ofițer în corpul de ingineri de pe lângă Comandamentul Sankt-Petersburgului, în 1843 își dă demisia din armată, se dedică scrisului și în 1845 finisează primul său roman Oameni sărmani. Este atras de cercul de revoluționari ai lui Petrașevski care milita pentru desființarea iobăgiei și răsturnarea autocrației. Este condamnat alături de alți revoluționari la moarte prin împușcare, pedeapsă comutată în ultimul moment la patru ani de muncă silnică în Siberia și încă șase ani ca soldat în armata siberiană. Există opinia că, legat la ochi de stâlpul infamiei alături de alți trei condamnați, Dostoievski n-ar fi făcut epilepsie, fiindcă boala nu era de natură congenitală ci emoțională, deși mai târziu a transmis-o mezinului său care a murit de epilepsie. În drum spre Siberia soțiile câtorva decembriști îi întâmpină și le dăruiesc celor trei condamnați câte o Biblie, cu bani ascunși în coperți. În Siberia se căsătorește cu Maria Dmitrievna Isaieva, după moartea căreia, la Sankt-Petersburg, se va recăsători cu dactilografa sa Anna Grigorievna. În 1867 soții pleacă în străinătate într-o călătorie de peste patru ani, unde Academii și Societăți străine îl fac membru de onoare. În dimineața zilei de 28 ianuarie 1881, după o ceartă violentă cu sora sa, face o hemoptizie (scuipare de sânge), presimte că va muri, își cheamă soția și copiii, își ia rămas bun de la ei și în seara aceleași zile se stinge din viață. Este înmormântat la cimitirul Alexandr Nevski  Lavrî, pe crucea căruia este gravat un epitaf din Evanghelia după Ioan, XII, 24: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu , când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”. Ideea creștină a mântuirii sufletului prin suferință, sacrificiu, chiar moarte străbate ca un fir roșu călăuzitor întreaga creație artistică a lui F. M. Dostoievski.  

          _ Dostoievski, F. M., Opere, volumul 11,  Editura Univers, București, 1974 

          _ Ianoși, Ion, Dostoievski. Tragedia subteranei, Editura Teora, București, 2000.

          _ F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura Cartea Românească, București, 1986, volumul II, pagina 276. În continuare, toate citatele fiind din aceeași ediție, vom nota între paranteze numai volumul și pagina.  

          _ Marele Inchizitor. Dostoievski- lecturi teologice ( Konstantin Leontiev, Vladimir Soloviov, Vasili Rozanov,  Serghei Bulgakov, Nicolai Berdiaev, Semion Frank), Editura Polirom, Iași, 1997

După o biografie atât de spectaculoasă, care explică în cosiderabilă măsură opera, pentru o mai rapidă orientare în labirintul scrierilor lui Dostoievski, oferim în continuare Cuprinsul celor 11 volume din ediția românească de Opere, cu un Studiu introductiv de Ion Ianoși, rânduite pe perioade de creație:            

Volumul 1 cuprinde următoarele opere scrise între anii1846-1848: Oameni sărmani, Dublul , Un roman în nouă scrisori, Domnul Proharcin, Gazda, Polzunkov, Inimă slabă, Un hoț cinstit, Un pom de Crăciun și o nuntă, Nevasta altuia și un soț sub pat.                

Volumul 2 cuprinde opere datând din perioada 1848-1859: Nopți albe, Netașka Nezvanova, Micul erou, Visul unchiului, Stepancikovo și locuitorii săi.                                 

Volumul 3: Umiliți și obidiți (1861), Amintiri din casa morților.                                                       

Volumul 4 cuprinde nuveleși povestiri scrise între anii1862-1874: O întâmplare penibilă, Însemnări din subterană, Însemnări de iarnă despre impresii de vară, Crocodilul, Jucătorul, Eternul soț.                                    

Volumul 5: Crimă și pedeapsă (1866).                

Volumul 6: Idiotul (1868).                                                           

Volumul 7:Demonii (1872).                                                          

Volumul 8: Adolescentul (1875)                                                                  

Volumele 9 și 10: Frații Karamazov (1880)                                                                          

Volumul 11 cuprinde Cuvânt despre Pușkin, rostit la 8 iunie 1880 în cadrul festivității solemne organizată de Societatea iubitorilor de literatură rusă, cu ocazia dezvelirii monumentului de la Moscova; schițe și povestiri publicate în Jurnalul unui scriitor între anii 1871-1876: Visul unui om ridicol, Bobok, Smerita, Poveste de Crăciun, Mujicul Marei,  Centenara, Pagini din jurnal și scrisori.             

Istoricii și criticii literari împart activitatea lui Dostoievski în trei perioade de creație: de tinerețe sau de debut, de tranziție și de maturitate. Alții vorbesc despre două perioade distincte, înainte și de după detenție, susținând chiar că „ ocna ni l-a dăruit pe Dostoievski”, aserțiune numai în parte adevărată, fiindcă talentul artistic nu se face, nu se câștigă, el se naște chiar dacă experiența tristă a închisorii i-a orientat creația într-o direcție specifică. Dostoievski debutează în 1846 cu Oameni sărmani, urmat în același an de Dublul, iar prima carte publicată după ocnă a fost Umiliți și obidiți (1861), urmată de Amintiri din casa morților. Scriitorul umanist și eseist francez André Gide, care a învățat singur limba rusă numai ca să-l poată citi în original pe Dostoievski, situează creație artistică a romancierului sub semnul antinomic al umilinței și orgoliului, din care derivă întreaga natură contradictorie, problematică a omului dostoievkian, cu observația că umilința duce în Rai, iar umilirea, orgoliul duc în Iad. Mai putem face constatarea că trei dintre scrierile de după ocnă au un pronuțat caracrter autobiografic: Amintiri din casa morților, Însemnări din subterană, Jurnalul unui scriitor. În aceeași tendință de sistematizare cronologică și tematică a operei, scriitorul și profesorul Ion Ianoși, specialist în literatura rusă, își structurează cartea  Dostoievski. Tragedia subteranei sub forma unei „tragedii” în 5 acte, fiecare corespunzând ultimelor cinci mari romane scrise de Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov.

F. M. Dostoievski debutează în 1846 cu romanul Oameni sărmani, reprezentativ pentru orientarea tematică a întregii sale creații literare. „Adevăratele însușiri ale omului - va scrie Dostoievki în ultimul său roman Frații Karamazov - se verifică în suferințele cele mai mari”. Suferința, sărăcia, mizeria te pot degrada, dar te pot și ridica, te pot eleva, așa cum se întâmplă lucrurile și în Oameni sărmani. Prin forma sa epistolar - confesivă scrierea aceasta ar putea părea un roman de dragoste când, de fapt, el este prima încercare pe deplin reușită de studiu social și psihologic. Eroul este Makar Devușkin, un mic funcționar care trăiește într-o mizerie cumplită la o pensiune, alături de alți nenorociți. Prin corespondența dintre un sărac și o sărăcită, Makar Devușkin și Varvara Dobroselova, Dostoievski și-a propus să demonstreze la ce nivel de umilință și înjosire îl poate coborî sărăcia și inechitatea socială pe om, fără a-și pierde însă natura primordială bună, după o concepție optimistă a lui J. J. Rousseau, conform căreia omul din naștere este bun. Numele personajelor sunt simbolice, Devușkin înseamnă fecioară, fată și sugerează puritatea naivă, iar Varvara Dobroselova (care se traduce prin înseilare, sălășluire bună) apare ca simbol al virtuții. După ce se va căsători cu negustorul Bâkov ca să scape de sărăcie, Devușkin n-o poate invidia, ci dimpotrivă o ajută să-și facă cumpărături de nuntă și se bucură de fericirea ei. Bunătatea și puterea lui de sacrificiu merg până la completa neglijare de sine, anihilare, atrofierea simțurilor și conștiinței, fiind dispus să renunțe la fericirea sa pentru fericirea alcuiva. Prin acest roman Dostoievski adâncește problematica psihologică și morală a „ omului mărunt”, nebăgat în seamă de nimeni, așa cum pentru prima dată în literatura rusă l-a prezentat Pușkin în Căpitanul de poștă și Gogol în Mantaua.

Următorul roman  Dublul, de fapt o nuvelă, apare în același an cu Oameni sărmani. Dublul continuă în mod firesc și, în același timp, dă o replică la Oameni sărmani. Dublul nu trebuie înțeles cum am putea fi tentați ca un alter ego, un alt eu, mai bun, de cele mai multe ori râvnit, ci trebuie interpretat cu înțeles antinomic de eu diferit față de cel real, autentic. Iakov Petrovici Goliadkin, subșef de birou cu titlul de consilier titular, are o situație materială mai bună, oarecum independentă, și o dezvoltare spirituală superioară lui Devușkin. Goliadkin își permite să țină un lacheu în locuința proprie, se află în posesia unei însemnate sume de bani care-i întrețin amorul propriu și ambiția nemăsurată să ajungă în rând cu cei sus-puși, într-o societeate aleasă, manierată, instruită, de bonton. Refuzându-i-se accesul la onomastica Klarei Olsufievna, fiica excelenței sale, de care-și lega în taină gândurile de înălțare, onoarea și demnitatea sa personală sunt grav rănite. Repudiatul are senzația stranuie, bolnăvicioasă a dedublării personalității sale într-o jumătate, rând pe rând, una falsă, ipocrită, vicleană, mincinoasă, ligușitoare, și celaltă adevărată. Noul Goliadkin, Goliadkin-junior își dezvăluie jumătatea coruptă, partea rea, mincinoasă, pervertită. Fantasticele peripeții ale micului slujbaș care, înzestrat cu ambiție și amor propriu, se revoltă, protestează, își apără demnitartea duc spre drumul ospiciului. Nebunia sa are o subtilă motivație socială și psihologică, mai exact psiho-patologică: poziția socială șubredă în societate ( numele lui de la golîi, înseamnă în sens figurativ, sărac, oropsit, gol-pușcă, prăpădit, bicisnic), forțarea caracterului, mania persecuției, exacerbarea amorului propriu.            

Primul roman scris după ocnă și publicat în 1861 a fost Umiliți și obidiți. André Gide, fin și penetrant analist al lui Dostoievski, situează întreaga activitate a scriitorului sub semnul antagonic al umilinței și orgoliului, cu observația că umilirea degradează, în vreme ce smerenia sfințește. O serie de alte trei scrieri  tot de după ocnă, Amintiri din casa morților, Însemnări din subterană, Jurnalul unui scriitor, au un pronunțat caracter autobiografic. Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov se pare că sunt romanele în care geniul creator al lui Dostoievski a pătruns cel mai subtil în meandrele cugetului și subteranele sufletului omenesc, motiv pentru care le-am rezervat în final o prezentare mai detaliată. Profesorul, criticul și istoricul literar Ion Ianoși dedică lui Dostoievski o monografie a capodoperelor concepută sub forma unei „ tragedii” în cinci acte, fiecare dintre ele corespunzând unuia dintre cele cinci mari romane dostoievskiene: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov.                                 

În ce privește Idiotul, prințul Mâșkin, printre puținele personaje pozitive din scrierile lui Dostoievski, este conceput în contrapondere cu Raskolnikov care, având orgoliul exacerbat al superiorității, crede că lui totul îi este permis. Trăitor mai mulți ani în străinătate, prințul Mâșkin se întoarce în țara sa pentru a face numai binele. În acest scop se orientează după Evanghelia care ne îndeamnă să fim mereu copii, să păstrăm mereu inocența, puritatea, ingenuitatea, cinstea, sinceritatea acestora. Prințul nu-și dă seama că bunătatea asumată poate face uneori rău celor din jur, înțelegându-i și pe ticăloși, ceea ce i-a atras porecla de idiot, adică ciudat, straniu, altfel decât toți ceilalți. Finalul este edificator. Când Nastasia Filippovna, fugind de la propria sa nuntă cu prințul, cade sub cuțitul lui Rogojin, durerea sfâșietoare a eroului, în noaptea de veghe lângă trupul celei ucise, se întoarce cu blândețe către ucigaș, ființa bestială a avatarurilor lor erotice. Legea după care trăiește acest personaj, legea umanității, este compasiunea. Compasiunea lui Mâșkin însă merge până a-i înțelege și iubi pe ticăloși, ceea ce poate însemna o condamnare a celor năpăstuiți.

Demonii este un roman filozofic, mistico-religios, de probare a credinței pravoslavnice comparativ cu creștinismul occidental.  Demonii sunt spirite ale Răului care, cuibărite în mintea oamenilor, îi îndeamnă la fapte necugetate și necredință în Dumnezeu.  Personajul central, pentru care și prin care există și celelalte personaje, este prințul Stavroghin, un om care se plictisește, oscilează între extreme, pentru a sfârși în mediocritate. Îndoiala, încercările eșuate de a se convinge de existența lui Dumnezeu îl fac să se sinucidă. Un alt personaj, Piotr Verhovenski, reprezintă varianta extremă a lui Stavroghin, dublul lui vulgar. Pe de altă parte Kirillov, unul dintre locotenenții lui Stavroghin, un fel de frate a lui Mâșkin, își va dovedi singur că „ Dumnezeu este suferința fricii de moarte”, cum susțineau ateiștii, și își va lua singur viața pentru a demonstra  că poate deveni Dumnezeul său propriu.                                                      

Adolescentul este un roman despre „copii și părinți”, comparat frecvent cu Părinți și copii de I. S. Turgheniev. Romanul lui Dostoievski poate fi citit și interpretat în mai multe feluri. În primul rând, Adolescentul se vrea o autobiografie a autorului, scrisă la persoana I sub masca lui Arkadi Makarovici, deși confesiunile personajului principal contrazic la fiecare pas viața scriitorului. Adolescentul trebuie citit ca romanul unei inițieri, al formării unui caracter, al inițierii la „ școala vieții”. Rememorându-și trecutul, Arkadi ne prezintă drama unui copil, crescut ca un orfan printre străini, departe de autoritatea tatălui și de afecțiunea mamei. Makar Dolgoruki, iobag la conacul lui Versilov, era numele primului soț al mamei sale, Arkadi fiind un bastard, copilul nelegitim al lui Versilov din Tula. Aflat la vârsta adolescenței, Arkadi își formează concepțiile despre lume și viață sub îndrumarea celor doi părinți, asistând atât la moartea fizică a părintelui spiritual Makar Dolgoruki, cât și la moartea și renașterea morală a tatălui său natural, Versilov. O altă interpretare generalizatoare consideră că Adolescentul prezintă tânărul din fiecare dintre noi, tânărul universal, aflat la început de drum, cu prea puțină experiență și care se lovește din plin și fără menajamente de toate greutățile vieții. Mai există apoi și interpetarea că Adolescentul denunță cu maximă violență pervertirea raporturilor dintre oameni: „ La noi toate s-au răsturnat și abia se rânduiesc din nou”. Adolescentul se prezintă ca un roman- enigmă, romanul unui nesfârșit lanț de enigme, pe care cititorul le dezleagă cu greu. Prin îngrămădirea întrebărilor niciodată până la capăt lămurite, Adolscentul rămâne unul dintre cele mai „deschise” romane ale scriitorului, în multiple accepțiuni, inclusiv în sensul unei mișcări neîntrerupte spre absolut.                          

Crimă și pedeapsă, primul dintre cele cinci romane care alcătuiesc o așa numită „ tragedie a subteranei”, este o demonstrație în formă artistică a falimentului ideii de supraom, exprimată în expresia „omului totul îi este permis”, frecvent întâlnită în romanele lui Dostoievski. Supraevaluarea omului își are originea în concepția unor filozofi și psihologi care deosebesc în existența socială două feluri de moralitate: moralitatea omului de turmă, a sclavului, și moralitatea supraomului, a stăpânului, a omului liber. Omul de turmă se caracterizează prin bunătate, smerenie și simpatie, componente de bază ale creștinismului, în timp ce supraomul are trăsăturile mândriei, puterii, înnobilării și este de cele mai multe ori ateu. Omul liber sau stăpânul se consideră pe sine măsura tuturor lucrurilor. Nietzsche a definit moralitatea stăpânilor drept moralitatea celor cu voința puternică, a aristocraților (de la lat.   aristos- cel mai bun și kratos- putere), a oamenilor buni meniți să facă voia lui Dumnezeu.                                    

Personajul principal din Crimă și pedeapsă este Raskolnikov, nume simbolic de la răscoală, împotrivire în favoarea, credea el, binelui și dreptății. Odraslă a unei familii cu venituri foarte modeste (mama sa este văduvă cu o pensie foarte mică), studentul în drept la Petersburg este obligat să-și întrerupă studiile din cauza lipsei de bani. Dorind să treacă peste normele morale obișnuite și să salveze de mizerie și descompunere mii de oameni cu prețul unei singure vieți, Raskolnikov le ucide pe Aliona Ivanovna, o bătrână cămătăreasă, și pe sora acesteia Lizaveta, care îl surprinsese cu toporul în mânâ, o jefuiește și ascunde prada într-o grădină sub o piatră. Chinuit de remușcări aiurează și se simte rău, dar e ajutat de Razumihin, colegul său de facultate. Mama și sora lui vin la Sant-Petersburg, aceasta din urmă fiind pe punctul de a se căsători cu Lujin. Raskolnikov se împotrivește aceste căsătorii, știind că sora sa dorește să se sacrifice pentru viitorul ei soț. 

Într-o cârciumă, rememorându-și crima, îl cunoaște pe Simion Marmeladov. Acesta îl duce acasă unde îi cunoaște familia. Fiica lui din prima căsătorie , Sonia, împisă de mama vitregă Katerina Ivanovna în brațele desfrâului, este nevoită să se prostitueze pentru ca familia să nu moară de foame. Simion Marmeladov este ucis de o trăsură, iar Raskolnikov își dă ultimii bani pentru înmormântarea acestuia. Sora sa primește o moștenire de la fosta ei stăpână și rupe logodna cu Lujin. Vestea moștenirii este adusă de soțul stăpânei, Svidrigailov, care încercase să o seducă. Lujin o acuză pe Sonia de furt, dar totul se clarifică. În cele din urmă, Raskolnikov îi mărturisește Soniei crima comisă, iar aceasta îl sfătuiește să se predea. După recunoașterea crimei este trimis în Siberia pentru unsprezece ani. Sonia îl urmează. Mama moare la scurt timp după condamnarea fiului, iar sora sa se căsătorește cu Razumihin. Raskolnikov se convinge că Sonia îl iubește și așteaptă ispășirea pedepsei pentru a fi împreună.  Crima celui ce se considerase „supraom” a fost în același timp și pedeapsă. Pedeapsa și-a administrat-o singur, ucigând nu propriu-zis pe cele două femei, ci („M-am ucis pe mine însumi”) ucigând însuși principiul binelui, inerent naturii umane alături de principiul opus al răului. Iar ispășirea, deci dreptul la fericire, Raskolnikov și omul în general, după Dostoievski, și-o câștigă totdeauna numai prin suferință.

Nietzsche, aproape contemporan cu Dostoievski, recunoștea că a învățat de la Dostoievski mai multe decât de la psihologi. Același lucru putem să-l spunem și despre psihanaliști ca Sigmund Freud sau Karl GustavJoung care ar fi învățat de la scriitorul rus mai mult decât din toți psihologii și filozofii de profesie. Expresia lui Friedrich Nietzsche „ Dumnezeu a murit!”, ruptă din context n-a fost întodeauna interpretată corect. În Așa grăit-a Zarathustra filozoful german scria: „ Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis!”. Se pare că Nietzsche a folosit expresia în sens figurativ pentru a exprima ideea că iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu, motiv pentru care o pune în gura unui nebun, unui ascet bătrân. Dacă „Dumnezeu a murit” înseamnă cu alte cuvinte că ne-am pierdut credința în Dumnezeu, că nu există adevăr, că am început să ne îndoim de tot ceea ce este divin și absolut.                                                                   

Romanul Crimă și pedeapsă, după cum îi sugerează și titlul, pune cu  acuitate o problematică foarte complicată de psihologie a crimei, mai exact de cazuistică a crimei, cazuistica (de la lat. bis. casus- caz de conștiință) fiind o parte a moralei care încearcă să rezolve cazuri de conștiință corecte în formă, dar false în fond. Raskolnikov își motivează crima prin sărăcia sa, a familiei și a oamenilor obișnuiți, dorește să-și demonstreze sieși și celorlalți că poate fi supraomul destinat să restabilească binele, dreptatea, echitatea în lume, dar aceeași morală considerând crima cel mai mare păcat, îl face să se căiască, dându-și seama că prin săvârșirea crimei a ucis omul din el, calitatea sa de om. Cea care îl va ajuta să conștientizeze aceste lucruri va fi Sonia, care îl sfătuiește să se autodenunțe. După ispășirea pedepsei,   Raskolnikov își va găsi salvarea alături de Sonia prin credință în Dumnezeu și dragoste de oameni.                                                                 

Expresia latină finis coronat opus se potrivește de minune cu ultimul roman scris de Dostoievski, Frații Karamazov, care încoronează întreaga activitate literară și concepția sa filozofică despre lume. O capodoperă, cum este Frații Karamazov, poate fi prezentată în mai multe feluri, analitic, sintetic, caracterologic, rezumativ etc. În ce ne pivește, pentru a fi mai aproape de litera și spiritul cărții, vom porni de la câteva note de lectură, pentru a sublinia problematica complexă, social-culturală, filozofică, etico-morală a scrierii. Romanul Frații Karamazov este dedicat soției Anna Grigorievna Dostoievskaia, cu un moto din Evanghelia după Ioan ( XII, 24), gravat și pe crucea de pe mormântul scriitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”. Prin dedicație și moto-ul cărții, scriitorul pune în evidență de la început ideea călăuzitoare a mântuirii sufletului prin suferință, sacrificiu, chiar moarte. Romanul are patru părți și un epilog. Ficare parte conține câte trei cărți, cifră simbolică, sugerând Sfânta Treime. S-a spus despre acest roman, pe bună dreptate, că reprezintă o radiografie socială a societății ruse în celula ei de bază - familia. Capul familiei, Feodor Pavlovici Karamazov, avea trei fii, Dmitri, cu prima soție Adelaida Ivanovna, care îl părăsise fugind cu un seminarist la Moscova, Ivan și Alexei cu a doua soție Sofia Ivanovna „apucata”, care murise de timpuriu, copiii rămânând în grija lui Gregori, credincioasa slugă a lui Feodor Pavlovici. Existența familiei se complică în momentul când Gregori găsește într-o seară în grădina din spatele casei pe nebuna orașului Lizaveta Smerdiasciaia care dăduse naștere acolo unui copil, iar aceasta murise. Tatăl copilului se pare a fi chiar Feodor Pavlovici, care-l numise Smerdiakov după mama sa și-l dă tot în grija lui Gregori. După ce s-a făcut mare, copilul ajunsese al doilea argat și bucătarul bătrânului Karamazov.

Timpul trece iar după câțiva ani cei trei copii din prima și a doua căsătorie se întâlnesc în casa părintească. Până acum fiecare dintre ei a încercat să-și croiască propriul drum în viață: mezinul Alioșa alesese mănăstirea pe care o va părăsi după moartea iubitului său stareț Zosima. Ivan debitează idei ateiste și-i place să glumească despre creștinism în discuțiile cu Alioșa. Dmitri se logodise cu Katerina Ivanovna, pe urmă o părăsește pentru Grușenka, râvnită și de bătrânul Karamazov. Din pricina ei Dmitri își amenință tatăl cu moartea. Până la urmă Feodor Pavlovici Karamazov va fi ucis de Smerdiakov, dar pedeapsa urmează să o ispășească Dmitri, deși nu era vinovat. O caracteristică a romanului este că cele trei personaje  nu apar ca persoane strict individualizate, ci mai degrabă ca mesageri ai unor curente, ideologii, doctrine social-politice sau moral religioase. Astfel, Alioșa reprezintă creștinismul ortodox, narodnicismul, Ivan occidentalismul ateu, Dmitri anarhismul, spontaneitatea originară a Rusiei. Narodnicismul (de la narod - popor), după cum se știe, era o mișcare social-politică a intelectualității ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care considera poporul, în majoritate țărani, singura forță revoluționară capabilă să răstoarne țarismul și să instaureze socialismul. Narodnicismul a pătruns și în România prin influență rusească, sub denumirea de poporanism, apoi sămănătorism. Frații Karamazov degajează o filozofie pe care criticii literari au numit-o „karamazovism”, o mixtură de ideologii creștine, ateiste și anarhic occidentale.  Părintele karamazovilor însuși este intrigat de ipocrizia omenească, afișează ostentativ masca măscăriciului, este un mizantrop, sceptic,  dezamăgit de natura bicisnică a ființelor omenești. Cel care îi ținea la curent cu idei extravagante, paradoxale care circulau în acea vreme în Occident, făcând o confuzie între creștinism și socialism, este Piotr Alexandrovici Miusov, trăitor la Paris, vărul primei soții a lui Feodor Ivanovici. La rechizitoriul crimei procurorul de caz este de părere că „ în imaginea pe care ne-o înfățișează acest mic nucleu familial se deslușesc destul de lămurit trăsătuerile fundamentale ale intelectualității noastre de astăzi”.

Trecând peste prejudecata estetică a eroului important, eroul mărturisit al lui Dostoievski este Alexei. Personajul acesta, va mărturisi autorul în prefața romanului, „este un om original, dacă nu chiar ciudat...Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat”.  Alexei va căuta să-și rezolve singur problemele existențiale retrăgându-se la o mănăstire sub îndrumarea idolului său, starețul Zosima, până la moarte acestuia care credea ferm în nemurirea sufletului, dar spre dezamăgirea lui Alioșa, ca toți muritorii, e cuprins de duhul putreziciunii. Neofitul, inițiatul în creștinism învață de la mentorul său ce minunat izvod de înțelepciune reprezintă Sfânta Scriptură „ce har și ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului!” (vol. I, p. 519) și va urma o viață întreagă povața biblică a starețului: „să cauți fericirea în durere” (I, 140). Ivan în schimb este un ateu, sceptic, mizantrop și debitează de multe ori idei ateiste numai pentru a-l tachina pe Alioșa. Într-o discuție pretins serioasă despre existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului, Ivan îi amintește lui Alioșa că, în secolul al optusprezecelea, un bătrân învechit în rele ( se referea la Voltaire - n. n.) a declarat că „ dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat” (I,416). Pe Ivan nu-l intresa atât de mult dacă în realitate Dumnezeu l-a creat pe om, sau omul l-a inventat pe Dumnezeu, dar e convins că fără frica de pedeapsă omenirea ar fi dispărut demult de antropofagie, oamenii s-ar fi mâncat unii pe alții. Ateiștilor le place să spună că Dumnezeu nu este alceva decât expresia fricii de moarte. Un personaj secundar, Doamna Hohlakova, mama infirmei Lise, cere argumente pentru credința ei, dar se consolează: „Și totuși, nu se poate dovedi nimic, trebuie numai să crezi” ( I, 102). Fratele mai mare Dmitri este puternic influențat de ideile lui Ivan. El ne apare ca un bețivan, desfrânat, anarhic, fără măsură în toate. După tată este un senzual, iar după mamă „lovit cu leuca”. Se îndrăgosteşte ca și tatăl său cu aceeași femeie uşuratică, Grușenka, numită „lepădătură”, fosta țiitoare a unui negustor bătrân, Samsonov, dar se va logodi cu Katerina Ivanovna, fiica unui militar falit, pe care îl ajută cu bani pentru a nu se dezonora. În cele din urmă, Mitea se va nenoroci singur, ispășind o pedeapsă fără să fie vinovat, numai datorită prezumției de vină ancestrală a speței omenești. El acceptă ocna cel puțin pentru că a umilit în excesele sale alcolice, bestiale tatăl unui „ copchilaș” nevinovat, Iliușecika Sneghirev. Motivul „vinovatului fără vină” cunoaște o prezență îndepărtată și bogată în literatura lumii. În romanul lui Dostoievski personajul Dmitri ispășește bestialitatea din om pentru a-și purifica sufletul și va sfârși ca bobul de grâu care dacă va muri va aduce multe roade. Smerdiakov recunoaște că l-a ucis pe Feodor Ivanovici, dar că vinovatul principal, autorul moral al crimei a fost Ivan. Smerdiakov n-a fost decât unealta, sluga credincioasă care a săvârșit ceea ce Ivan i-a poruncit să facă. Ideea stupidă, compromisă în Crimă și pedeapsă că „omului totul îi este permis” apare de câteva ori și în discuțiile despre nemurirea sufletului din Frații Karamazov: „ dacă nu există nemurirea sufletului, înseamnă că nu există nici virtute, și deci totul este permis” ( I, 148).                                                           

Dostoievski avea obiceiul să pună în gura oamenilor suferinzi adevărurile mari ale vieții, convins că adevăratele însușiri ale omului se verifică în suferințele cele mai mari. Așa se întâmplă și cu Gruşenka, despre care am mai amintit, obligată să se prostitueze pentru a-și întreține mama săracă și un frate bolnav. La un moment dat ea recunoaște că „ Oamenii sunt și buni și răi, când buni când răi, de-a valma” ( II, 134). Se introduce apoi povestea unui criminal Richard care, înainte de a urca pe eșafod, s-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii creștine: „ E ziua cea mai frumoasă din viața mea, dat fiind că mă înfățișez stăpânului ceresc” ( I, 427).

Discuțiile pro și contra despre existența sau non-existența lui Dumnezeu sunt continuate pe marginea prejudecății „păcatului înnăscut”, înlăturată, contrazisă de absurdul suferinței copiilor: „ Nu se poate ca un nevinovat - un biet prunc neprihănit- să sufere pentru alții” ( I, 422). Se introduce pentru aceasta povestea copilașului Iliușa Sneghirev, fiul unui căpitan bețiv, „șomoiog de câlți”, alături de o ceată de colegi, printre care precocele Kolea Krasotkin. Alioșa fusese mușcat de un deget de Iliușa numai fiindcă era fratele lui Dmitri, care i-a umilit tatăl. În final copilul moare și epilogul este dedicat înmormântării lui Ilișecika, cu scene dureros de înduioșătoare din familie, căpitanul bețivan Sneghirev, soția nebună, o fiică obeză și infirmă. Aleoșa ia parte la înmormântare alături de colegii lui Iliușecika, angajându-se că n-o să-l uite niciodată în speranța că dacă vor face numai fapte bune se vor reîntâlni cu toții în rai. Din același epilog cu suferința unui copil nevinovat, mai aflăm că Dmitri pleacă să-și ispășească pedeapsa, iar Ivan se află pe patul de moarte.

Într-un subcapitol intitulat Marele Inchizitor din cartea a cincea (Pro și contra) a romanului, Dostoievski pune o problemă cardinală a omenirii privind relația foarte divers înțeleasă între libertate și fericire. Ivan, prizonierul unei lumi fără Dumnezeu sau care și-a delegat autoritatea pe pământ, improvizează un poem Marele Inchizitor pentru a testa și a-l tachina pe credinciosul său frate Aleoșa. Nu este exclus ca Dostoievski să-și fi propus scrierea unui asemenea poem, dar ideile majore le găsim toate în acest subcapitol. Ivan spune că și-a imaginat un poem în care la Sevilla, în Spania catolică, după 15 secole de creștinism, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziției, marcată cu arderi pe rug pentru necredință, are loc pe neașteptate a doua coborâre a lui Hristos pe pământ. Cardinalul, omul puterii, Marele Inchizitor, un călugăr de 90 de ani, dă ordin să fie arestat și e supus unui interogatoriu cu aceleași întrebări cu care L-a ispitit diavolul de la început. Iisus îi surprinde prin tăcere, dar îi lasă să înțeleagă aceleași adevăruri pe care le-au consemnat Sfinții Apostoli în Noul Testament, și anume că omul nu va trăi numai cu pâine pământească, dar și cerească, cu tot cuvântul care va ieși din gura lui Dumnezeu; că nu e bine să-l ispitești pe Domnul Dumnezeul tău, să-l încerci, să-l provoci; iar în legătură cu puterea și autoritatea, doar lui Dumnezeu să te închini și Lui singur să-i slujești. În interogatorul său Marele Inchizitor acceptă învățătura lui Hristos în privința rostului vieții, dar numai pentru a o interpreta în favoarea sa: „Taina existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești”. Omul de rând, omul obișnuit este de părere Marele Inchizitor, reprezentatul puterii de pe pământ preferă lipsa de libertate în schimbul pâinii pământești.

Există pentru o bună înțelegere și interpretarea acestui capitol o carte de lecturi teologice care merită să fie citită. Autorii acestei cărți susțin că Dostoievski prin Marele Inchizitor pare să fi avut în vedere catolicismul, cezaro-papismul, cu pretenția de a fi locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, dar și autocrația rusă, deificarea statului, orice autoritate bazată pe constrângere. Omenirea trebuie să înțeleagă că libertatea este mai presus de fericire, iubirea de Dumnezeu e mai presus decât iubirea de om; pâinea cerească este mai presus de cea pământească; libertatea de conștiință este mai presus de autoritate, sensul existenței e mai presus de existența factuală. Finalmente putem aprecia că legenda Marelui Inchizitor pune cel mai tranșant problema libertății umane. În viață e obligatoriu a alege între libertatea nefericită și fericirea lipsei de libertate. Panteiștii care îl identificau pe Dumnezeu cu întreaga natură susțineau că Natura, adică Dumnezeu este libertatea înfrânată de Legile Creatorului lumii, de cele 10 porunci, un adevărat cod penal, cum îl numea un filozof. Nu poți fi liber și fericit dacă nu cunoști și nu respecți Legile Domnului din ceruri și legile oamenilor de pe pământ.    

FOTO: Feodor Mihailovici Dostoievski, portret din anul 1872