Scriam în ultima recenzie la Istoria lumii din volumele 12-22 despre Evul Mediu că după atâtea secole de suferințe, nedreptăți și nefericiri, omenirea s-a trezit la realitate, a devenit mai înțeleaptă, ar fi dorit să se nască din nou, să retrăiască echilibrul și valorile clasice ale antichității greco-latine, lucru care s-a și întâmplat în perioada imediat următoare a Renașterii (volumul 23).   

Renașterea este o epocă din istoria Europei cuprinsă între secolele XIV, dar mai ales XV-XVI, perioada începutului destrămării feudalismului și apariției capitalismului. Renașterea a început în Italia și nu întâmplător. Situată la încrucișarea drumurilor comerciale, Italia a devenit devreme un puternic centru comercial, bancar, favorabil dezvoltării culturii, transformărilor sociale și civilizației. O vorbă pricepută spunea că Renașterea a avut nevoie de titani și și-a creat titani, titani în gândire, pasiune, caracter, titani ca multilateralitate și erudiție. În această perioadă au loc marile descoperiri geografice (Călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Amerigo Vespucci, Fernando de Magelan). În 1492, anno mirabilis, Cristofor Columb descoperă America. Tot în 1492 se înregistrează sfârșitul victorios al Reconquistei spaniole pentru recucerirea Granadei, ultima posesiune arabă.

În științele naturii, Copernic elaborează sistemul heliocentric, Galilei („făclie în miez de noapte”) pune bazele cinematicii, evită condamnarea la moarte, dar nu și convingerea că „totuși se mișcă” (Eppur si muove), Kepler descoperă legile mișcării planetelor, G. Bruno, ars pe rug de inchiziție ca eretic, dezvoltă filozofia materialistă și științifică. În pictură, sculptură și arhitectiră se afirmă plenar Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto, A. Durer, Pieter Bruegel cel Bătrân. Literatura din diferite țări este reprezentată de nume celebre ca Dante, Petrarca, Boccaccio, Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Ludovico Ariosto, Torquatto Tasso, Chaucer, Thomas Morus, Shakespeare, Rabelais, Cervantes, Camoes etc.  Tot din această epocă datează și descoperirea tiparului de Guttenberg în 1444, apariția primelor cărți de cult în limbile naționale, Reforma religioasă (Zwingli, în Elveția, Jan Hus, ceh din Imperiul habsburgic, Jean Calvin, din Franța, care alături de germanul  Martin Luther a fost unul dintre inițiatorii cei mai importanți ai Reformei protestante). În Anglia, mișcarea poartă numele de anglicanism, încurajat și de ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa de la Roma și catolicismul, care nu admitea divorțul. Trăsăturile generale, paradigma, ansamblul trăsăturilor distinctive, relativ stabile ale Renașterii au fost: spiritul critic, antifeudal, antiscolastic, împotriva dogmei ”crede și nu cerceta”; caracterul laic, pozitiv, raționalist; umanisul, antropocentrismul.       

Evul Mediu a fost un ev religios, teocentric, fiindcă-L situa pe Dumnezeu în centrul universului. Renașterea este antropocentrică (gr. antropos-om), fiindcă îl punea în centrul preocupărilor pe om, ca cea mai reușită creație a lui Dumnezeu. Din această cauză, purtătorii noii culturi și ideologii se numeau umaniști, Renașterea fiind sinonimă cu Umanismul. Laicul nu se opune, cum greșit se interpretează uneori, religiosului, ci eventual teologicului, ca dovadă că multe picturi, sculpturi, opere literare ale Renașterii nu sunt lipsite de religiozitate: Leonardo da Vinci (Cina cea de taină), Michelangelo (David, Bolta Capelei Sixtine din Palatul Vatican), Rafael (Madona cu pruncul, Punerea în mormânt). Pe plan literar, în locul raportului dintre credință și rațiune, a priorității uneia sau alteia, poeții și erudiții iau în discuție probleme noi, cu adevărat moderne: raportul dintre om și natură, individ și societate, bărbat și femeie, iubire platonică și iubire corporală, problema căsătoriei și a fericirii personale.                               

Fenomenul Renașterii este strâns împletit cu cel al Reformei, manifestată încă din secolul al XV-lea ca mișcare protestantă împotriva abuzurilor bisericii catolice, pretins universalistă (inchiziția, autodafeurile sau arderile pe rug a ereticilor sau a cărților considerate periculoase). Împotriva mișcărilor protestante s-a pornit o puternică ofensivă a Contrareformei, care marchează sfârșitul Renașterii, criza umanismului și trecerea spre o nouă formă de cultură, pe care specialiștii o numesc barocă, premergătoare clasicismului din secolul al XVII-lea.  Etimologic, din spaniolă și portugheză, barroco  înseamnă ceva neregulat, bizar, întortocheat, complicație inutilă și excesivă a formei în dauna conținutului, ceea ce mai târziu se va numi „artă pentru artă”, „formă fără fond” sau manierism. Contrar așteptărilor, volumul care urmează (24), în loc să prezinte performanțele omului vitruvian (arhitect italian) așa cum și l-a imaginat Leonardo da Vinci ca univers mic perfect încadrabil într-un univers mai mare sau macrocosmos, este dedicat Imperiului otoman. De altfel, din acest moment Istoria lumii nu mai este prezentată, așa cum suntem obișnuiți, pe secole și curente istorico-culturale (clasicismul, iluminismul, realismul, romantismul, modernismul- numele curentelor literare de după romantism: simbolismul, expresionismul, impresionismul, ermetismul etc. și postmodernismul). Se acordă o importanță mai mare Imperiilor (otoman, chinez, japonez, rusesc sau țarist), unor forme de organizare politică a puterii: absolutism și parlamentarism, eventual altor evenimente și popoare care s-au remarcat în istoria lumii. Acesta este și motivul pentru care intenția inițială de a recenza toate cele 45 de volume din Istoria lumii se oprește la volumul 28 despre Reforma protestantă de la sfârșitul Renașterii. Rămâne la latitudinea cititorilor interesați să-și asume singuri sistematizarea și sinteza volumelor următoare. Nouă în schimb ne-a sugerat o idee, considerăm utilă și necesară, de a elabora o Istorie a lumii repovestită pentru copii, care în aceste vremuri de nefericită pandemie ar pute suplini eficient profesorul de la catedră.

 Reîntorcându-ne unde am rămas cu prezentarea Imperiului otoman, trebuie să facem precizarea că germenii marilor imperii apar încă din antichitate. Imperiul Roman de Apus și de Răsărit (Bizantin), care împreună au dăinuit peste 1500 de ani, s-a constituit în umbra primului mare Imperiu al lui Alexandru Macedon. După decesul lui Alexandru cel Mare, răpus la Babilon de friguri pernicioase, romanii ocupă rând pe rând statele helenistice și le transformă în provincii romane: Macedonia (168), Ahaia (141), Pergamul, Rodosul, Siria (63), Egiptul (31 î.e.n), ultimul stat helenistic, cucerit de Octavianus Augustus. Primul care s-a declarat pe sine împărat și dictator pe viață (de la lat. impero-a ordona, a porunci, a conduce), în urma războiului civil cu Pompeius, a fost Cezar, ucis însă de doi republicani înfocați, Cassius și Brutus. Urmașul acestuia, nepotul Octavianus Augustus, din precauție n-a declarat monarhia pe față și s-a numit doar principe, primul dintre egali. Toate celelalte dinastii și monarhi care au urmat s-au numit   fără ezitare împărați.                                                                                                                 

Rădăcinile Imperiului otoman se găsesc în China și Mongolia din Asia Centrală. Observam când am prezentat Evul Mediu și reconstituit drumul mătăsii că Marco Polo (1254-1324), un pasionat navigator venețian, ajuns în China, când încă nu fuseseră descoperită America, a slujit câțiva ani la curtea lui Kublai-Han, nepotul celebrului Ginghis-Han, întemeietorul Imperiului mongol, un popor curajos, care se spune că avea războiul în sânge, dar defavorizat de soartă, de climă și de relief. În limba lor mongol înseamnă curajos. După ce a unificat Mongolia, Ginghis-Han a împins linia de atac până în China și regiunile musulmane. În Anatolia din Turcia asiatică de astăzi mongolii (arabii îi numeau tătari) au dat peste o populație turcmenă sau selgiucidă, după numele legendarului Selgiuc, de origine turco-persană. Locuitorii de aici n-au acceptat o conducere străină, își doreau un regat propriu, misiune ce i-a revenit războinicului Osman, care va pune bazele noului Imperiu otoman, după numele întemeietorului, numit în turca veche Othman. Datele istorice meționează că din 1383 Murat I, din dinastia otomanilor, devine primul sultan (cum erau numiți conducătorii din unele țări musulmane) al Imperiului otoman. În 1453 Mahomed al II-lea cucerește Constantinopolul, punând capăt Imperiului roman și schimbă numele orașului în Istanbul, care de fapt era adaptarea expresiei grecești Is ten polin-merg la oraș, la cetate sau polis. Biserica Sfânta Sofia, construită în 360 de împăratul Iustinian și care a servit drept catedrală a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol până în 1453, a fost transformată de turci în moschee prin  alipirea a patru minarete sau turnuri înalte cu balcon sau foișoare de unde preoții musulmani anunță începutul rugăciunilor.                

Imperiul otoman se extinde și se fortifică mereu, timp de 300 de ani, mai ales sub conducerea lui Soliman Magnificul, până la asediul Vienei din 1683, când turcii fiind învinși începe inevitabil declinul. Urmașii mongolilor de altă dată, cunoscuți apoi ca turco-tătari au tulburat mult timp încă istoria lumii. România a scăpat de jugul turcesc abia după Războiul de Independență din 1877. În Primul Război Mondial (1914-1918) Imperiul otoman se alătură Puterilor Centrale care au pierdut războiul în favoarea Antantei. În 1922 Mehmed al VI-lea, ultimul sultan abdică, marcând sfârșitul Imperiului otoman, care a durat timp de 540 de ani, pentru ca din 1923 pe teritoriul de azi al Turciei să fie instaurată Republica modernă Turcia sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk.                 

Renașterea din Istoria lumii, după ce s-a poticnit de Imperiul otoman, apoi de China imperială (volumul 27), nu putea neglija marile descoperiri geografice (volumul 25) datorate lui Cristofor Columb, descoperitorul Americii, Amerigo Vespucci, care a dat numele întregului continent sau Fernando de Magellan, care a întreprins prima călătorie în jurul globului. Numeroși navigatori care au atins noul continent american, chiar înaintea lui Columb, crezând că au ajuns în India i-au numit pe locuitorii acestor ținuturi indieni, de unde cuvântul amerindieni, indieni din America sau „pieile roșii”. Se mai numesc aborigeni, băștinași, prezenți aici de la origine. Cele mai importante triburi aborigene, prezente mai ales pe teritoriile de azi ale Mexicului sau din sudul Americii (Peru și Bolivia) au fost mayașii, aztecii și incașii, prezentați în volumul 26 sub titlul Civilizațiile precolumbiene, pentru contribuția lor materială și spirituală la istoria umanității. Renașterea se încheie, așa cum am mai precizat, cu Reforma protestantă (volumul 28) care, în ciuda măsurilor aspre instituite de Contrareformă prin Conciliul de la Trento din 1563, a asigurat un suficient spațiu de valorificare a culturii clasice greco-latine în secolul al XVII-lea, numit Clasicist, dezvoltării științelor și luminării popoarelor din esecolul XVIII Iluminist.