În aceste zile se împlinesc 95 de ani de la momentul în care românii transilvăneni au spus DA momentului istoric în care li se cerea să fie alături de fraţii lor din Regatul României. Nimeni nu i-a forţat, nimeni nu le-a sugerat măcar în vreun fel că dacă vor face acest pas atunci nivelul lor de viaţă va fi unul mai bun, că va curge lapte şi miere odată ce vor lua decizia unirii Transilvaniei cu România.

Imboldul a fost cu totul altul şi este circumscris unui trecut care, la momentul 1918, nu mai putea continua în felul în care o făcuse vreme de jumătate de secol în cadrele dualismului austro-ungar. Surpriza autorităţilor de la Viena, dar mai ales a celor de la Budapesta pentru decizia naţionalităţilor din imperiu, pare că a fost foarte mare şi de neînţeles de vreme ce acestea pretindeau că asigură depline "libertăţi" pentru sârbi, slovaci, români, ruteni etc... Guvernul de la Budapesta nu a sesizat sau nu a dorit să observe semnalele tot mai dese venite dinspre aceştia încă din 1867, odată cu constituirea monarhiei bicefale. Minorităţile naţionale rămâneau încă o dată în afara spaţiului politico-decizional, iar dacă vreun român, slovac sau sârb avea cea mai mică intenţie să acceadă în demnităţi de orice fel era atent "verificat" şi acceptat numai după ce se considera că loialitatea era necondiţionată tradusă în primal rând prin maghiarizarea sa. De cele mai multe ori disimularea a jucat un rol important aici şi, în ciuda acestei situaţii, într-un final, aproape fiecare dintre aceştia sfârşeau prin a da totul naţiei din care făcea parte. Exemplul notoriu din acest punct de vedere este cel al marelui mecena român Emanuil Gojdu, care după ce a ocupat o serie de demnităţi ale statului habsburgic şi austro-ungar, înainte de a muri, şi-a lăsat averea tinerilor români dornici de desăvârşire spirituală, într-un context politico-istoric în care a fi român, ortodox în primal rând, era sinonim cu a rămâne în afara arealului educaţional statal.  Semnalele de alarmă venite dinspre românii transilvăneni de-a lungul perioadei dualiste au fost ignorate de Budapesta sistematic şi trecute la index sau luându-se măsuri dure împotriva celor care îndrăzneau să ridice glasul împotriva nedreptăţilor la care erau supuşi. Momentul Memorandumului (1893-1894), este numai unul dintre acestea, iar semnatarii acestuia au fost aruncaţi în închisoare. Era un semn clar că dialogul nu exista şi nici nu se putea spera la ceva bun pentru naţiunea română în viitor. Tocmai de aceea nu surprinde deloc îndreptarea speranţelor românilor ardeleni spre Viena, într-un context în care reverberaţiile mitului "bunului împărat", aşa cum a fost construit acesta în secolul al XVIII-lea, îşi consuma ultimele ecouri întârzâiate. Aurel Popovici şi Alexandru Vaida Voievod tocmai asta au căutat în cercurile politice imperiale vieneze de la cumpăna secolelor XIX-XX. Ei sperau că "bunul împărat" va lua măsurile care se impun în privinţa românilor, fie şi în cadrele unui stat federal cu capitala la Viena, în care toate naţiunile din imperiu să beneficieze de drepturi egale.  Un deceniu şi jumătate mai târziu, în 1918, posibilitatea unei asemenea construcţii era deja desuetă, în ciuda cântecelor de sirenă venite dinspre împărat în octombrie 1918. Întreaga clasă politică românească transilvăneană luase decizia fermă de unire cu România. Plebiscitul de la 1 Decembrie 1918 a confirmat pe deplin această stare de lucruri.  Elita politică românească a ştiut atunci să gestioneze extraordinar de bine în interes naţional toate eforturile sale. Adeptă a dialogului, atunci când era cazul, inteligentă şi şcolită la cele mai importante instituţii de învăţământ ale vremii, aceasta a reuşit să obţină aproape totul în condiţii extrem de grele. Ea a ştiut să gestioneze foarte bine finalul unui traseu politic de câteva decenii astfel încât, la 1 Decembrie 1918, românii au trăit poate cea mai importantă zi a istoriei lor naţionale.  Elita politică românească a dovedit atunci că atitudinea perseverentă, politica inteligentă, uneori a paşilor mărunţi, poate conduce la realizarea unor obiective mari, greu de conceput că s-ar fi putut realiza vreodată, precum cel din 1918. Istoria ne dovedeşte însă de prea multe ori că se repetă, un rol important jucându-l de fiecare dată contextul. Într-un context actual în care fluiditatea conceptuală este foarte mare şi pentru a preîntâmpina situaţii tranzitorii sau greu definibile desigur că elitele au rolul lor în semnalarea şi evitarea incongruenţelor ce pot duce la anihilarea eforturilor antecesorilor noştri. Inclusiv unele elite politice, care lucrează la... oricum altceva, iar exemplele sunt din ce în ce mai multe în acest sens.