La 31 octombrie, în fiecare an, este sărbătorită Ziua Arhivelor Naționale. Evenimentul este legat ca semnificație de semnarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 31 octombrie 1862, a decretului de înființare a Direcției Generale a Arhivelor Statului, prin unificarea Arhivelor Statului din Moldova cu cele din Țara Românească. Așadar, în 2022, pe 31 octombrie se vor împlini 160 de ani de la acest eveniment. Însă, anul acesta, Arhivele Naționale ale României aniversează cei 190 de ani de la înființare.

Cu toate că un sistem de organizare a arhivei a existat și anterior, temelia acestei instituții, în sens modern, a fost pusă prin Regulamentele Organice, considerate de istoricii dreptului prima Constituție a Țărilor Române (aduse efectiv prin acest act normativ din medievalitate în modernitate). Prin Regulamentele organice, deși elaborate separat pentru fiecare provincie românească, s-a realizat practic prima unificare legislativă a Moldovei și Țării Românești. Ele au introdus prima oară separația puterilor în stat, au modernizat justiția prin crearea unei rețele de tribunale independente, au abolit pedeapsa cu moartea și au reglementat instituția procurorului și avocatului - perechea de bază în justiție -, au modernizat domeniul fiscalității prin introducerea unui impozit unic, astfel încât organele administrative, fiscale și polițienești au fost degrevate de atribuțiile lor judecătorești.  De asemenea, Regulamentele Organice au prevăzut organizarea Oficiului Stării Civile, a Arhivelor Statului și organizarea unei Armate și Miliții Naționale. Conform prevederilor Regulamentelor organice, Arhivele Statului din Țara Românească s-au înființat la 1 mai 1831 în subordinea Ministerului din Lăuntru (de Interne), iar în Moldova la 1 ianuarie 1832 în subordinea Ministerului Justiției. „Păstarea Arhivelor Statului fiind un obiect, ce va atrage toată luarea aminte a stăpânirii, va fi sub supravegherea Ministerului din Lăuntru”-se stipula în Regulamentul Organic al Țării Românești. Ideea unei “Arhive generale”, probabil având modelul francez de punerea a arhivelor sub controlul statului, a aparținut generalului rus Nicolae Kiselev, cel care a îndrumat și supravegheat redactarea Regulamentelor Organice, Încă din 1829, el s-a străduit să reorganizeze serviciile Divanului și să ușureze urmărirea pricinilor printr-o mai bună păstrare și folosire a documentelor. În acest demers a fost susținut de Gheorghe Asachi, un veritabil deschizător de drumuri în toate ramurile activității culturale din Moldova (școală, teatru, presă, etc). Cunoscând starea de răvășire a arhivelor, lipsite de evidență și de condiții de păstrare, Asachi concepe un Ordin Domnesc și-l trimite la Divan în 13 decembrie 1829, solicitând acestei instituții să-și îndosarieze documentele privind o problemă, iar dosarele să ajungă spre păstrare la locul lor în arhivă.  Apoi, Divanul trimite acest Ordin către toate instituțiile să-și păstreze dosarele în cuviioasă rânduială și să caute spații corespunzătoare pentru păstrarea lor. În 1830, isprăvniciile sunt obligate să prezinte inventarul dosarelor alcătuite, încheiate și neînchiate.  Din calitate de secretar al Comitetului de redactare a proiectului Regulamentului Organic, Asachi face o călătorie pentru documentare la Petersburg, unde vizitează și arhivele imperiale. Forma finală a Regulamentului organic din Moldova prevedea organizarea Înaltului Divan cu trei secții, din care una era a Arhivelor, care păstra pe lângă dosarele Divanului și celelalte acte publice (anaforale, hrisoave, hatișerifuri care priveau drepturile și privilegiile Moldovei).  „Arhivistul statului, ca un depozitar al acturilor publice și dregătorești”, trebuia să fie numit de Domn dintre candidații propuși de Obșteasca Adunarea. Dar la solicitarea expresă a generalului Kiselev, președinte plenipotențial al Divanurilor Moldovei și Țării Românești, Arhivist al Statului în Moldova a fost numit chiar Gheorghe Asachi. Acesta va conduce Arhivele Statului timp de 20 de ani, după înființare (1832-1849, 1857-1858).  Principalele preocupări ale lui Asachi au fost structurarea Arhivelor Statului ca instituție de sine stătătoare, ieșită de sub tutela Înaltului Divan, adunarea tuturor documentelor publice de la instituții și întocmirea unei metode eficiente de evidență a documentelor și de eliberare a copiilor, scop în care va da o primă Instrucțiue chiar la finele lunii ianuarie 1832. În 1837 va elabora o altă Instrucțiune pentru registratorii și arhivarii de la instituțiile creatoare de arhivă cu privire la întocmirii actelor, evidențelor și dosarelor pentru a fi predate la Arhivele Statului din Moldova, care din 1836 administrau deja peste 40000 de dosare și condici. Când și-a încheiat în 1849 primul mandat de șef al Arhivelor, Asachi avea să mărturisească: “am adunat interesante documente ale țării răspândite și dosite și am păstrat cu sfințenie acest sanctuar al drepturilor patrioților”.  În concepția lui Asachi, documentul de arhivă avea în primul rând valoare probatorie și apoi una culturală. Poetul Vasile Alexandri, care i-a succedat la conducerea acestei instituții (1850-1853), a înțeles deopotrivă și pe deplin atât valoarea administrativ-juridică cât și cea cultural-istorică a arhivelor. Pentru Bardul din Mircești, arhivele erau “o avere publică ce merită cea mai de aproape îngrijire a cârmuirii...Ea este colecția tuturor actelor publice, atât administrative, cât și judecătorești și politice, care le slujesc de temei legiuitorilor și istoriei țării”.

În Țara Românească, primul deceniu de la înființare nu a adus rezultate spectaculoase, instituția fiind condusă de oamenii fără influență în cercurile legiuitoare și executive, până când în 1843 în fruntea Arhivelor Statului avea să urce o personalitate de talia lui Ion Eliade Rădulescu. Până la intrarea acestuia în vâltoarea revoluției de la 1848, sub cârmuirea acestuia instituția cunoaște o dinamică deosebită. El a făcut numeroase rapoarte către conducerea Ministerului pentru a readuce arhivele depozitate în Mănăstirea Cotroceni, la Mănăstirea Mihai Vodă, unde condițiile erau mai bune. În 1843, Eliade a evaluat arhiva la peste 100000 de dosare și condici, în timp ce activitatea de rezolvare a cererilor creștea din zi în zi, astfel încât atunci când lipseau unii din secretarii săi, el însuși trebuia să se implice în întocmirea evidenței arhivei. A urmărit, de asemenea, cu strășnicie procedura de predare a documentelor către Arhive, iar în Jurnalul Sfatului Administrativ, având în vedere numărul mare de documente create, a formulat prima dată câteva norme de selecționare, adică pentru împărțirea dosarelor în trebuincioase și netrebuincioase; cele trebuincioase urmau a fi predate Arhivelor Statului, iar cele netrebuincioase urmau a se păstra numai 30 de ani la creator, având utilitate limitată. Puțin mai târziu își va da seama că era foarte greu de făcut această evaluare, întrucât și cele socotite netrebuincioase au fost solicitate în repetate rânduri. În 1844, este menționată prezența tânărului Nicolae Bălcescu la studiu, iar în 1847 a fratelui său Costache, care solicita copia după o foaie de zestre din 1836. Tot ce a creat Eliade Rădulescu după 1848 poartă pecetea experienței sale arhivistice. Lui îi va succeda la conducerea instituției  (1849-1854) un alt scriitor de renume, Grigore Alexandrescu. 

După unificarea arhivelor în 1862 și transformarea în Direcție Generală. conducerea va fi încredințată altor personalități (Cezar Bollliac, Grigore N. Nanu, C.D Aricescu). Dar cel care-și va pune amprenta asupra modernizării instituției va fi Bogdan Petriceicu Hașdeu, cunoscut ca geniu al erudiției, și care va sta în fruntea instituției aproape un sfert de secol (1876-1900). Având deja experiența lucrului cu documentul de arhivă (prin cercetarea arhivelor din Polonia și din Transilvania sau ca editor al Arhivei Istorice a României și membru în Comisia Documentală), el era cel mai în măsură să aprecieze importanța și să caute metode pentru protecția și păstrarea acestuia. Astfel, la numai câteva luni de la numire, ia decizia ca toate documentele dinainte de 1700 să nu mai fie folosite în original, ci numai sub formă de copii legalizate. Revoltat de faptul că la Ministerul Agriculturii documentele se dădeau în original cumpărătorilor de bunuri, îi scrie Ministrului: “cunoașteți îndestul de bine importanța Arhivelor Statului, cunoașteți de asemenea cu câte sacrificii statale mari colectează și cu câtă sfințenie conservă actele lor; pentru că un act oricare ar fi cuprinsul său, sau vechimea lui, el are o dublă valoare: de a servi ca act de proprietate și de a deveni un act istoric ori literar pentru posteritate”. În împrejurările Războiului de Independență, Hașdeu ia toate măsurile pentru evacuarea la nevoie a documentelor mai însemnate. Întocmește zeci de informări și rapoarte la forurile ministeriale competente în vederea construirii unnui edificiu corespunzător „pentru acest depozit al Istoriei Naționale”. În acest scop au fost trimiși arhitecți în Italia și Elveția pentru a elobora schițele și planurile noii clădiri a Arhivelor Statului. Cu toate că Hașdeu nu va apuca să o vadă (această satisfacție o va avea succesorul său, istoricul Dimitrie Onciu), datorită importanței care îi era atribuită la acea vreme instituției, edificiul va fi amplasat în centrul capitalei (unde se află și astăzi-vezi foto, alături de Primăria Capitalei), vizavid de Parcul Cișmigiu. Însă dorința cea mai arzătoare a savantului era să transforme Arhivele Statului într-un mare centru de cultură națională. Bucurându-se și de un imens prestigiu internațional (membru al Academiei de Stiințe din Petersburg-1883 și al celei din New York-1895), Hașdeu extinde și intensifică legăturile cu alte Arhive, Academii și Societăți științifice din alte țări. De asemenea, în același scop, înzestrează Biblioteca instituției cu lucrări de profil și de specialitate din țară și străinătate.

Marea Unire din 1918 va aduce cu sine și prefaceri în structura organizatorică. Provinciile istorice și-au creat imediat arhive proprii, până la unificarea administrativă din 1924. Bunăoară, în 15 martie 1920, Consiliul Dirigent emite decretul de înființare a Arhivelor Statului din Transilvania, cu sediul la Cluj. Greutățile întâmpinate la obținerea unui spațiu, l-au făcut pe primul director, istoricul și teologul Zenovie Păclișanu, să-și dea demisia, în locul acestuia fiind numit Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei Române, socotit adevăratul întemeietor al instituției (1922-1947). Acesta l-a avut îndeaproape colaborator pe arhivistul și apoi profesorul și academicianul David Prodan. “Cu intrarea la Arhivele Statului-avea să noteze David Prodan în memoriile sale-mi s-a decis și cariera. Intrat odată, am rămas arhivist pentru toată viața”. În pofida entuziamului acestora, s-au confruntat cu nenumărate dificultăți, mai ales cu nepăsarea autorităților locale din Transilvania, care nu acordau impotanța cuvenită documentelor. O problemă insurmontabilă era faptul că arhivele instituțiilor centrale din Transilvania au fost duse la Budapesta, după înființarea Arhivelor Naționale ale Ungariei (1875). Abia prin Legea pentru organizarea Arhivelor Statului din 1925 se vor putea corija unele neajunsuri. Prin acest act normativ, pe lângă Direcția Generală (București), au fost înființate încă 4 Direcții Regionale (Cernăuți, Chișinău, Cluj și Iași) cu posibilitatea înființării altor Direcții pe viitor (1931-Craiova, 1937-Timișoara și Năsăud, 1939-Brașov, 1945-Sibiu, Suceava și Buzău), iar autoritatea instituție se mărea substanțial în comparație cu prevederile Regulamentului Arhivelor Statului din 1872, după care s-a guvernat activitatea în arhive până atunci. Dacă Regulamentul prevedea că documentele care nu mai erau utile în activitate ministerelor și autorităților dependente se depun la Arhivele Statului pe bază de inventar, stabilind între altele și modalitatea de depunere, circuitul documentelor, și interzicerea scoaterii documentelor de pe teritoriul statului, legea din 1925 prevedea că în nici un caz și sub niciun motiv autoritățile statului, județelor, comunelor nu vor putea înstrăina sau distruge niciun act sau obiect aflător în posesia lor, fără autorizarea prealabilă a Arhivelor Statului. În patrimoniul Arhivelor urmau să intre nu doar documente create de ministere, ci și cele create de autorități civile, bisericești și militare ale statului, județelor și comunelor, piese heraldice, sigilii și peceți scoase din uz. Chiar și persoanele și instituțiile private puteau depune spre păstrare la Arhive documente, rezervându-și dreptul de proprietate, cu condiția să recunoască Arhivelor facultatea de a le utiliza pentru studii și cercetări.  Cu toate acestea, neprevăzând măsuri coercitive nu a reușit să stopeze distrugerile de arhivă.  Pe lângă, condițiile improprii de păstrare, desele mutări, neglijența autorităților, și cele două războaie mondiale, au contribuit la distrugerea sau înstrăinarea multor arhive. Transformarea României în Republică Populară și apoi Socialistă nu a dus  la ruperea totală de trecut, fiind vorba totuși de administrarea unui patrimoniu de stat. În 1951 sunt înființate peste 30 de servicii sau filiale cu sedii în orașele de reședință. Pentru un mai riguros control al statului, în perioada 1953-1992, la conducerea Arhivelor sunt numiți generali de miliție. Dar abia în 1957 printr-o Hotărâre de Consiliu de Ministri (Guvern) se emit noi dispoziții cu privire la organizarea Arhivelor Statului și la administrarea Fondului Arhivistic de Stat, după model sovietic. O revenire la tradiții se face prin legea 20/1972 cu privire la administarea Fondului Arhivistic Național. Accentul se pune pe organizarea și controlul tuturor creatorilor de arhivă. În ciuda limitării accesului la informații de arhivă, trebuie recunoscut că în această perioadă s-au construit cele mai multe sedii pentru Arhive, cu dotările necesare, și s-a creat bogata Colecție de Microfilme, prin trimiterea multor specialiști din cadrul Arhivelor Statului pentru depistarea  documentelor cu privire la România în Arhivele Străine. 

Prin legea din 1996 Arhivele Statului devin Arhive Naționale ale României ca semn al democratizării, instituțiia dovedindu-și rolul social primordial în contextul aplicării legilor de restituire a drepturilor patrimoniale confiscate de regimul comunist sau de recompensare pentru alte abuzuri. Astăzi, la 190 de la înființare, Arhivele stau în fața unei mari provocări. Puținii dar entuziaștii angajați se pregătesc să intre cu pași repezi în Era Digitală. 

Serviciul Județean Bihor al Arhivelor Naționale aniversează în acest an, alături de alte 30 de servicii județene, cei 70 de ani de la înființare. În acest răstimp, a adunat și administrează peste 1000 de fonduri și colecții documentare, însumând 9000 metri liniari de arhivă, iar din 2012 se află într-un sediu nou.     

Mihai GEORGIŢĂ, șef serviciu SJAN Bihor.