Aşezământul monahal de la Izbuc a fost ridicat între anii 1928-1930, de obştea păstorită de arhimandritul Atanasie Popescu, pe un loc numit "La călugări", ceea ce sugerează că aici ar fi existat, în vechime, o mănăstire. În anul 1947, nişte bandiţi au atacat lăcaşul şi au ucis călugării, unul singur reuşind să scape cu viaţă. Abia în anul 1954, odată cu venirea ieromonahului Ioanichie Popescu, viaţa monahală reintră în normalitate. Pe lângă biserica mare, a fost adusă, ca paraclis, o bisericuţă de lemn din veacul al XVIII-lea. În timpul stareţului Iorest Grebenea, au fost ridicate noua stăreţie (1985), clădirea pentru pelerini (1987) şi noul paraclis din piatră, renumele mănăstirii Izbuc depăşind hotarele Bihorului.

Pelerinajul la sfânta mănăstire Izbuc nu este uşor de făcut, sfântul lăcaş fiind aşezat departe, în munte, lângă izbucul de la care şi satul, şi mănăstirea şi-au luat numele. Isihasmul ortodox a dat locului putere vindecătoare, putere divină, mănăstirea Izbuc devenind unul dintre cele mai frecventate locuri de pelerinaj din această parte de ţară. Şi în acest an, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, de Sântămărie Mare, cum e numită sărbătoarea în popor, numărul mare al pelerinilor care s-au ostenit pe drumul Izbucului a dovedit statornicia românilor întru Dreapta Credinţă.
Sâmbătă, 15 August, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul uneia dintre bisericile din incinta complexului monahal, sute de credincioşi, parcă tot mai mulţi, de la an la an, au participat la slujba în aer liber, săvârşită de un sobor de opt preoţi, printre care, fireşte, şi părintele protosinghel Mihail Tărău, stareţul mănăstirii.

Numeroşi pelerini au venit la mănăstirea Izbuc cu o zi înainte, pentru a lua parte şi la maslul din seara de 14 august, sperând că rugăciunile şi apa binefăcătoare îi vor ajuta să treacă peste necazuri şi boli.