Două ore în compania lui Nicolae Manolescu respiri literatură cu inconştienţa reflexului anatomic. Agreabil şi elevat, deloc formalist, spirit critic şi manierat, acest cititor de cursă lungă printr-o literatură vie - pe care o redescoperă chiar şi după o jumătate de secol la catedră şi după trei decenii şi jumătate de critică literară neîntreruptă - a oferit ieri momente de neuitat pentru studenţii orădeni, filologi, scriitori şi dascăli deopotrivă. A lăsat niţel Parisul, locul unde Statul Român l-a trimis drept reprezentat al său la UNESCO, pentru a primi distincţia de Doctor Honoris Causa a Universităţii din Oradea. Meritele sale sunt multe şi încep de la catedră, apoi ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar fondul de carte Lovinescu-Ierunca, donat prin mijlocirea sa Bibliotecii universitare, a însemnat pentru oamenii cărţilor de pe Crişul Repede un gest preţios.

Om al literelor...

Întâlnirea cu studenţii filologi, dascălii lor, redactori ai revistei Familia, dar şi profesori de limba română de la şcoli şi licee din Oradea s-a derulat în preambulul momentului festiv al decernării titlului onorific. Decanul Facultăţii de Litere, Ioan Simuţ, a făcut oficiile de gazdă, picurând discret, în prezentarea sa introductivă, ingredientele unei întâlniri agreabile de la un capăt la altul. Nicolae Manolescu şi-a început expunerea, se putea, oare, altfel, despre istoria literaturii, recunoscând candid şi cu umor că la bătrâneţe a ajuns să înoate împotriva curentului. Când s-a apucat să scrie la „Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură " a primit nenumărate semnale că şi-ar pierde vremea, iar după apariţia ei a primit altele nenumărate că n-a avut ce face. „De fapt, să înoţi împotriva curentului este singura cale pentru a progresa, e acelaşi lucru în literatură ca şi în alte domenii", a spus Manolescu, care a intrat apoi în anatomia intimă a criticii istoriei literare, enunţând câteva din crezurile sale experimentate în anevoioasa oscilare între citit, recitit şi scris: „Istoria literaturii nu se poate face pe felii" după cum „Istoria literaturii este cea care dă un sens literaturii"; apoi „Istoria literaturii nu este una dată o dată pentru totdeauna, ea este rezultatul manierei în care este judecat acest material numit literatură"... Cum a reuşit să scrie o monumentală operă?! O spune fără formalism: „Am luat-o băbeşte de la început. Am recitit totul. Când spun totul, bineînţeles că este o ficţiune, sunt unii autori care nici ei nu au citit tot ce au scris." Recitirea devine astfel un exerciţiu obligatoriu pentru cărturarul metamorfozat în critic al istoriei literare.

... şi om al şcolii

Partea festivă a zilei s-a consumat în Aula Magna a Universităţii, unde rectorul Cornel Antal i-a mulţumit lui Nicolae Manolescu pentru faptul că a acceptat să părăsească temporar Parisul şi să revină la Oradea, „după ce în luna mai am inaugurat împreună, în noul sediu al Bibliotecii Universităţii din Oradea, donaţia de carte Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, ajunsă în oraşul de pe Crişul Repede prin bunăvoinţa şi cu largul dumneavoastră concurs."

După citirea „Laudatio" şi primirea titlului onorific, oaspetele venit din lumea cărţilor le-a vorbit despre cealaltă faţetă a sa, de om al şcolii. „La un moment dat m-am gândit să scriu un Dicţionar de îndrăgostit al limbii române literare. Am constatat astfel că toate cuvintele care îmi erau dragi mie aveau legătură cu şcoala", a spus Manolescu, care a mărturisit, spre amuzamentul sălii, că primul cuvânt care l-a emoţionat a fost... „oi", deoarece în Abecedarul din 1946, după care învăţa, acest cuvânt era primul, fiind compus din două litere şi ilustrat ca atare. Printr-o rememorare anecdotică a învăţării, criticul basculează în arbitrarul sensului lingvistic, constatând o agresiune asupra limbii literare, iar necazul vine de la şcoală. Şcoala este văzută de cărturar ca locul de unde trebuie să ieşi şcolit, nu educat. „Câţi se mai laudă că sunt şcoliţi?!" se întreabă criticul, care sesizează că „a te educa fără să înveţi este metoda preferată a comunismului, o manipulare atât de impecabilă încât ne lipseşte de orice formă de instruire."

Expunerea oaspetelui s-a încheiat cu un plonjon în lumea reală a şcolii, veşnic hărţuită de reforme şi viziuni fără conţinut, experimente, amputări şi concesii profesionale. „Şi eu am dat note bune cu ghiotura la toate nulităţile, pentru că sistemul nostru de învăţământ te face altfel să îţi pierzi norma. Efectul e că i-am trecut pe toţi şi acum scriu critică literară" (râsete în sală).