Momentul 20 aprilie 1919 reprezintă pentru întreaga populaţie de astăzi a oraşului Oradea un moment de referinţă. Este punctul în care, cu multă gratitudine, cea mai mare parte a orădenilor de atunci, indiferent de naţionalitate, au aşteptat cu sufletul la gură intrarea Armatei Române în oraş.

Mărturie vie sunt însemnările episcopului ortodox al Oradiei, Roman Ciorogariu.  Astfel, spune acesta, „pe când am eşit eu dela biserică la ora 11 şi jumătate, se iveşte o patrulă de roşiori, în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiţi cu lilieci, floarea primăverii (...). După ei în vehicolele cu soldaţi împodobiţi şi aceştia cu liliecii aruncaţi asupra lor şi cântând „La arme". M-au podidit lacrimile la gândul unde mă întâlnesc eu cu sufletul lui Iosif. Până seara la 7 trec, pe rând: cavalere, infanterie şi artilerie, de se cutremură pâmântul sub ei. Publicul extasiat nu înceată din Éljen a román handsereg (Trăiască armata română)".

Iată cum intrarea eliberatoare a Armatei Române în Oradea a fost salutată inclusiv de către comunitatea maghiară, în limba maghiară. Indiferent de conotaţiile ulterioare date evenimentului din diverse direcţii, fie a istoricilor ori, fapt foarte grav în opinia noastră, a unor politicieni care au agresat de-a lungul timpului până astăzi disciplina istoriei, un lucru este dincolo de orice evidenţă: aproape toţi orădenii au văzut Armata română ca fiind eliberatoare.  Motivaţiile pentru care s-a întâmplat acest lucru diferă. Românii îşi vedeau în sfârşit împlinite demersurile legitime în vederea unirii Transilvaniei cu România. Interesante sunt şi motivaţiile populaţiei maghiare care au ales atunci să salute intrarea generalului Traian Moşoiu în Oradea, mânate de credinţa că românii vor aduce normalizarea şi normalitatea în oraşul de pe Crişul Repede.  Acest lucru a fost evident încă din primele momente ale prezenţei administraţiei româneşti, care nu a atentat cu nimic la mersul firesc al vieţii de aici, reprezentanţii statului român insistând chiar pentru păstrarea în fruntea urbei a primarului Rimler Karoly.  În faţa terorii comuniste instaurate la Budapesta de Kun Bela şi implementate la Oradea de tovarăşul său din tinereţe Katz Bela, maghiarii orădeni au ales atunci raţional, în folosul propriu, neascultând cântecele de sirenă venite dinspre guvernul bolşevic de la Budapesta. Teroarea roşie gestionată de Kun Bela era în plină dezvoltare în momentul apropierii trupelor române de Oradea. Atât populaţia maghiară, cât şi cea română dezavua modul în care comuniştii locali îndrumaţi de Budapesta tratau populaţia oraşului.  Existau tot mai multe voci venite dinspre liderii comunităţii maghiare care insistau pentru intrarea cât mai repede a Armatei Române în Oradea pentru a-i scăpa de comunişti. În faţa acestei situaţii, ne spune Roman Ciorogariu, „aflând de situaţia din Oradea generalii Moşoiu, Holban şi Sachelarie iau hotărârea de a nu mai aştepta ziua de mâine, când voiau să intre în Oradea". Răspunzând acestor invitaţii, generalul Moşoiu transmitea locuitorilor oraşului, români, maghiari, evrei, germani deopotrivă, că „vă voi arăta că soldaţii mei au aripi şi dădu ordin de plecare trupelor sale obosite, pe cari vehiculele trimise în calea lor din Oradea şi în satele până la Tileagd, le iau şi le aduc la Oradea".   

Iată o dovadă cât se poate de elocventă că în situaţii limită, când o comunitate precum cea orădeană în aprilie 1919 îşi vedea în pericol buna convieţuire şi bunul mers al lucrurilor de zi cu zi, reacţionează indiferent de etnie, în limitele unui unui bun simţ uman, firesc şi unitar în faţa dezastrului. Aşa au făcut atunci, la 20 aprilie 1919, deopotrivă românii, maghiarii şi evreii orădeni, şi aşa cum o vor face, sunt convins, de fiecare dată când un impuls exterior va genera o stare de tensiune şi de pericol iminent la adresa bunului simţ.