În preajma acestor alegeri prezidenţiale se conturează un noncombat al dreptei, care e poate şi o dare în vileag a unei imposturi care a definit aceste forţe, venite mereu la putere cu elanuri reformiste, dar sfârşind de fiecare dată în clientelă politică, baronet, racile pesediste pe care le puneau la zid.

E adevărat că au mai existat şi lideri de dreapta veritabili, rarisimi, dar care n-au fost urmaţi de partidele lor. Asta pentru că partidele de dreapta au fost pe acelaşi calapod şi cu aceeaşi faună cu cei pe care-i atacau, doar sigla şi discursul erau ademenitoare. Cea mai bună dovadă este că foşti premieri de dreapta sunt azi în barca PSD, Ciorbea şi Tăriceanu, iar  partidele aşa-zise de dreapta au mers pe blat cu PSD-ul, nu de puţine ori.  

Cu toate acestea, electoratul de dreapta e chemat din patru în patru ani sub îndemnul luptei împotriva restauraţiei. De 25 de ani trăim cu teama că ne întoarcem înapoi. E jalnic dacă după un sfert de veac noi suntem tot la cotitură. Dreapta reformistă a câştigat de prea multe ori, vânturând spaima hidrei pesediste,  ca apoi totul să o ia din acelaşi loc, al luptei pentru democraţie. Aproape că ne întoarcem mereu, politic, la anul electoral 1996, ceea ce arată cât de puţin am evoluat.  Sistemul corupt şi antidemocratic nu este deranjat în străfundul său. E lăsat să prospere şi atunci când nu se află  la primele butoane, iar când sistemul porneşte să atace toată puterea suntem chemaţi pompieristic să mergem să stingem focul în urna rece a democraţiei. De prea mult timp durează acest serial, al cărui scenariu e bătător la ochi. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, adică mai mult necurate, decât curate, eterna luptă  pentru  bruma de democraţie pare a fi pierdută. Pentru asta s-a luptat mereu împotriva PSD, pentru bruma de democraţie, nu mai mult. Acum, lâncezeala candidaţilor de dreapta e  scuturată, din când în când, doar  de voci din societatea civilă care trag semnalul de alarmă. Atunci, cu glas fals, vin să spună şi ei că suntem în pericol. E interesant de ştiut de ce avem parte de prima demobilizare a dreptei în faţa stângii, după 1990. Se vorbeşte prea mult de blat, ca să fie doar asta. Să fie şi o anumită protecţie date de UE şi NATO, cum că nimic ireversibil nu se mai poate produce? Poate vom afla după  alegeri, poate va fi târziu, dar cert  e că până  şi oamenii par a se fi săturat de răul cel mai mic. Răul cel mai mic poate fi o soluţie de moment, tranzitorie spre un mai bine,  dar pe termen lung el cheamă înapoi răul cel mare.  Nu se poate întreţine la nesfârşit răul cel mai mic.

Cei  care  îşi  pun speranţele  în comunicatele Ambasadelor şi-n UE, având  senzaţia că democraţia se poate sprijini doar pe asta, îşi pierd vremea.  Băieţii au văzut cu cine au de-a face, suntem o carte deschisă pentru ei. Şi  tot ei ştiu că în ţări de genul acesta nu se poate mai mult, aşa că ne-au cerut măcar o sumară abluţiune. Grav e că uneori n-o facem nici pe asta şi răspândim miasme prin toată Europa.

Ciprian BLIDARU