După instalarea noilor autorităţi, oficial din 14 septembrie, a început prigoana împotriva românilor, care "nu au mai avut trai" cu noii stăpâni. Primii vizaţi de autorităţile horthyste au fost intelectualii, preoţii şi funcţionarii publici.

Pe lista neagră a autorităţilor maghiare se afla şi Ioan Bere, fost primar al comunei Telechiu, căzută în teritoriul ocupat. Reuşind să scape cu viaţă şi ajuns la Beiuş, acesta declara la 26 septembrie 1940: "În numele comunei, am primit armata maghiară în ziua de 7 septembrie 1940, după aceea am făcut încartiruirea. Un locotenent, mai târziu, m-a avertizat că trebuie să plec din comună, pentru a-mi salva viaţa, deoarece sunt trecut pe lista neagră. Eu am şi plecat imediat şi puţin după aceea m-au şi căutat să mă prindă, însă eu am dispărut prin porumbiştea din apropiere, trecând în comuna Copăcel, neocupată. Patrula de sub comanda unui locotenent din armata maghiară, negăsindu-mă, mi-au distrus mobila şi tot ce aveam în locuinţă. În urmă m-au învinuit că eu aş fi pus o bombă la bariera unde a fost primită armata maghiară. Despre această bombă însă nimeni nu ştie nimic, afară de cei care mă învinuiesc". Nu se mai putea întoarce acasă, unde-şi lăsase familia şi averea, deoarece soţia, care trecuse şi ea în mod clandestin în comuna Copăcel, l-a anunţat că "armata maghiară din comuna Telechiu are ordin ca imediat ce mă prind, să mă împuşte". Cerea, în aceste condiţii, ajutorul autorităţilor române pentru a-şi putea recupera soţia şi cei trei copii, rămaşi la Telechiu.

Pentru a facilita prinderea celor urmăriţi, începând cu 6 septembrie, ziua intrării lor în Oradea, ungurii au închis graniţa pe timp de 30 de zile, refuzând să mai dea permise de trecere a frontierei. În aceste condiţii, mulţi funcţionari şi intelectuali, asemenea lui Gherlan Adrian sau Bere Ioan, au fugit cum au putut, neavând timp să-şi lichideze averile şi să-şi ia familiile. La 13 septembrie 1940, prefectul judeţului Bihor anunţa pe rezidentul regal Tătaru, la Turda, că de la Prefectura din Oradea s-au refugiat la Beiuş 27 funcţionari, 8 servitori şi intendentul, iar de la serviciul tehnic al judeţului, 6 funcţionari. Se mai refugiaseră 3 pretori, 5 funcţionari de la preturi, 32 notari şi 9 grefieri comunali. De la Primăria Salonta se refugiaseră 8 funcţionari şi 13 oameni de serviciu, de la Primăria Oradea 22 funcţionari şi 10 oameni de serviciu, iar de la Întreprinderile Comunale Oradea 3 funcţionari. Erau cifre provizorii, deoarece prefectul menţiona că numeroşi alţii "sosesc zilnic, fiind alungaţi de autorităţile maghiare". La 13 octombrie 1940, se aflau refugiaţi la Beiuş 5 pretori, 50 notari, 102 funcţionari şi personal de la Primăria Oradea, 36 de la Primăria Salonta, 24 de funcţionari comunali. Funcţionarii prefecturii au fost cu toţii evacuaţi la Beiuş, mai puţin 4 funcţionari de etnie maghiară, care au rămas în Oradea. Aceştia şi-au continuat munca în cadrul aceleiaşi instituţii, iar ceilalţi au fost încadraţi, treptat, la preturile de plasă şi notariatele noului judeţ.

Alungaţi de autorităţile maghiare şi forţaţi să se refugieze în România au fost şi coloniştii români aşezaţi pe vechea frontieră cu Ungaria. La mijlocul lunii octombrie fuseseră deja expulzate cca 500 de familii, care n-au putut lua cu ei absolut nimic, întrucât nu li s-a permis, fiind ridicaţi de autorităţile maghiare în timpul nopţii. Şaizeci familii de colonişti din Salonta au fost alungaţi de jandarmii maghiari de la casele lor şi trecuţi peste frontieră, după ce au fost terorizaţi, bătuţi şi jefuiţi, informa generalul Todoruţ, prefectul judeţului Bihor, Ministerul de Interne, la 15 septembrie 1940, cu menţiunea că "zilnic ne sosesc oameni crunt bătuţi de jandarmii şi armata maghiară". Cele 60 de familii de colonişti s-au refugiat în comuna Tulca, dar negăsind adăpost în comună, au fost nevoiţi să trăiască un timp sub cerul liber sau în colibe improvizate din paie, având copii mici şi expuşi diferitelor boli cauzate de frig. Plecaseră de nevoie, "suferind cele mai josnice şi necivilizate maltratări şi bătăi".

 

Pe lângă faptul că i s-au luat 4 000 lei, Petrila Costan a fost bătut crunt de soldaţii unguri, încât a căzut la pat grav bolnav. Cristea Iosif din Mădăras, fost comandant al gărzii naţionale româneşti din localitate, a fost bătut de aşa manieră încât a decedat la 16 septembrie 1940. În casele coloniştilor rămase dincolo s-au instalat "ţigani şi derbedeii comunei Salonta", întreg avutul rămânând pe mâinile acestora.

(fragment din cartea Economie şi societate în Bihor - de la Marea Unire la Dictatul de la Viena)