Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil la data de 01.10.2011, legiuitorul nu a realizat doar o modificare a unor dispoziţii cuprinse în vechiul Cod civil, ci a adus şi unele completări la legislaţia civilă existentă anterior, în sensul că au beneficiat de recunoaştere legislativă o serie de instituţii juridice care în vechiul Cod civil nu erau inserate.

De o astfel de recunoaştere legislativă, prin stabilirea unui cadrul legal a beneficiat şi contractul de întreţinere. Trebuie înţeles faptul că dreptul privat şi în special dreptul civil este guvernat, în principiu, de norme juridice supletive, adică legiuitorul stabileşte un cadru legislativ de la care membrii societăţii pot să deroge. Astfel, deşi în vechiul Cod civil contractul de întreţinere nu era reglementat, datorită faptului că încheierea acestuia nu era interzisă de legiuitor, în practică existau numeroase situaţii în care părţile recurgeau la un astfel de contract.

Raportat la aspectul că acest contract era din ce în ce mai uzitat, legiuitorul a considerat şi bine a făcut, că trebuie să stabilească prin norme legislative, unele reguli care să guverneze acest contract. În cadrul noului Cod civil contractul de întreţinere este reglementat de la articolul 2254 până la articolul 2263 inclusiv.

Ar trebui să începem cu o definiţie a acestui contract, iar aceasta o regăsim în cadrul art. 2254, dar se poate observa la o primă lecturare a acestui articol faptul că definiţia dată de către legiuitor este puţin ambiguă. Această lipsă de detalii dispare în momentul în care lecturăm şi articolul 2257 unde se stabileşte ce cuprinde obligaţia de întreţinere. Dacă ar fi să rezumăm am putea spune că prin contractul de întreţinere înţelegem acel contract prin care o persoană denumită debitorul întreţinerii, se obligă faţă de o altă persoană denumită creditorul întreţinerii, să efectueze pentru o anumită perioadă, în schimbul unui bun ori a unei sume de bani, întreţinere. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că raportat la prevederile articolului 2254 Cod civil creditorul întreţinerii (persoana care trebuie să primească întreţinerea) poate să fie parte a contractului, adică semnatar al acestuia, dar poate să fie şi un terţ, o persoană străină de încheierea contractului, realizându-se prin acest procedeu o donaţie indirectă. Pentru a putea să fie valabil încheiat contractul de întreţinere trebuie să îmbrace obligatoriu forma autentică (art. 2255 Cod civil).

Se naşte o întrebare, ce se înţelege prin obligaţia de întreţinere, mai precis ce conţine această obligaţie. Legislaţia anterioară, datorită unei lipse de reglementare juridică a acestui contract, nu avea o definiţie legală a obligaţiei de întreţinere, astfel că a revenit instanţelor de judecată şi doctrinei juridice să lămurească această problemă. În momentul de faţă legiuitorul în cadrul art. 2257 Cod civil, denumit în mod sugestiv „întinderea obligaţiei de întreţinere” a stabilit în mod legal, ceea ce se înţelege prin obligaţia de întreţinere.