Cititorii noștri au putut să observe faptul că în cadrul prezentei rubrici am prezentat hotărâri judecătorești pronunțate de către instanțele de judecată, care au vizat protejarea dreptului la viață al pacientului și prin care Ministerului Sănătății, Casa Națională de Sănătate, precum și Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale au fost obligate la decontarea unor medicamente care erau necesare pentru tratarea diferitelor afecțiuni de care sufereau pacienții.

Vom prezenta încă o hotărâre judecătorească pronunțată de această dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia 3821/28 iunie 2022 ICCJ), care vizează protejarea dreptului la viață a unui pacient, mai precis a principiilor avute în vedere de către instanța de judecată.

Acțiunea în discuție viza obligarea pârâţilor Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale la includerea în Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100%, a combinaţiei de medicamente OLAPARIB (denumire comercială LYNPARZA) şi TRAMETINIB (denumire comercială MEKINIST) pentru indicaţia terapeutică neoplasm (adenocarcinom) de pancreas.

Înalta Curte a reţinut faptul că prescripţia combinaţiei de medicamente OLAPARIB  și TRAMETINIB este în regim off-label, deoarece protocoalele terapeutice ale celor două medicamente nu cuprind în baza de prescriere indicaţia terapeutică neoplasm (adenocarcinom) de pancreas, aceste medicamente fiind prescrise pentru alte afecțiuni medicale, pe cale de consecință pacientul ar fi trebuit să suporte costurile tratamentului care ar fi fost între 9279,94lei - 22.272,63 RON per flacon, în funcţie de concentraţie, în cazul Olaparib, respectiv de 4162,53 RON - 16.650,17 RON per flacon, în funcţie de concentraţie, în cazul Trametinib.

Înalta Curte a reţinut faptul că în sarcina statului revine obligaţia de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, facând trimitere la considerente cuprinse în Decizia Panaitescu împotriva României pronunțată de CEDO, mai precis: „Curtea consideră, în acest sens, că, tot aşa cum o autoritate statală nu are voie să invoce lipsa de fonduri sau resurse ca scuză pentru a nu onora o obligaţie izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002-III), acelaşi principiu se aplică a fortiori atunci când există necesitatea de a asigura protecţia practică şi efectivă a dreptului garantat la art. 2 (dreptul la viață), un drept fundamental în structura convenţiei”.

Înalta Curte a constatat că refuzul autorităţilor de a oferi reclamantului, în regim compensat, medicamentele prescrise de medicul specialist pentru o afecţiune care nu este cuprinsă în prospecte poate fi de natură să conducă la încălcarea dreptului la viaţă al reclamantului.