Una dintre modalitãţile prin care un creditor îşi asigurã un oarecare confort în executarea obligaţiilor contractuale asumate de cãtre debitori sãi, este obţinerea de garanţii.

Fie cã vorbim despre garanţii ipotecare, care vizeazã bunurile mobile ori imobile ale debitorului, fie cã vorbim despre garanţii care vizeazã bunurile mobile ori imobile ale unui terţ, aceastã modalitate de prevenire a unui eventual risc contractual este întotdeauna o decizie înţeleaptã.

Existã şi garanţii cu caracter general, care nu vizeazã în mod special un bun mobil ori imobil, ci întregul patrimoniu al unui terţ, acest fel de garanţie patrimonialã poartã denumirea de fideiusiune (cunoscut în limbajul curent ca şi garant/girant).

Aceasta prezintã o reglementare expresã în cadrul Codului civil, mai precis conform art. 2280 Cod civil care stbileşte faptul cã  - “Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.

Ca şi element care ţine de existenţa contractului de fideiusiune, Codul civil menţioneaza prin art. 2282 faptul cã – “Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Aşadar, existenţa contractului de fideiusiune nu se prezumã, mai precis nu putem sã tragem concluziile de existenţã a contractului de fideiusiune folosindu-ne de prezumţii, ci existenţa acestuia trebuie sã rezulte în mod direct şi expres din clauzele contractuale asumate.

Pentru valabilitatea contractului de fideiusiune în primul rând trebuie sã avem un contract fizic încheiat între creditor şi terţa persoanã care îşi asumã aceastã obligaţie, iar în al doilea rând nu este necesar acordul debitorului, contractul poate sã fie încheiat în mod valabil doar între creditor şi persoana care îşi asumã obligaţia de garantare (art. 2283 Cod civil – “Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal”).

Cu toate acestea, nu se poate încheia un contract de fideiusiune pentru a garanta executarea obligaţiilor de cãtre un alt fideiusor, interdicţia fiind expres menţionatã în cadrul art. 2284 Cod civil – “Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor”.

Nu orice persoanã poate sã deţinã calitatea de fideiusor, ci trebuies îndeplinite o serie de condiţii: 1. fideiusorul trebuie sã fie o persoanã capabilã (sã aibã capacitate de exerciţiu deplinã); 2. Fideiusorul trebuie sã aibã şi sã menţinã suficiente bunuri în România pentru a satisface creanţa; 3. Fideiusorul trebuie sã  domicilieze în România (art. 2285 alin. 1 Cod civil).