Prin articolul de săptămâna trecută am început să evidenţiem o serie de elemente generale privind o instituţie juridică nouă introdusă prin Codul civil în cadrul legislaţiei naţionale – cesiunea de datorie.

 

După cum a fost subliniat, cesiunea de datorie se poate realiza prin două modalităţi, fie prin încheierea unui contract între debitorul iniţial (debitorul iniţial este persoana care are de executat o obligaţie faţă de creditor) şi noul debitor, fie prin încheierea unui contract între creditor şi noul debitor (noul debitor este persoana care îşi dă acordul pentru preluarea datoriei pe care o are debitorul iniţial).

Pentru ca să existe în mod valabil, cesiunea de datorie trebuie să beneficieze şi de acordul creditorului, mai precis acordul creditorului este necesar în ipoteza în care cesiunea de datorie se realizează  printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi debitorul nou (în cea de a doua ipoteză acordul creditorului există de vreme ce contractul care are ca şi obiect cesiunea de datorie se încheie între acesta şi noul debitor).

Principiul este unul stabilit în mod expres de către legiuitor – articolul 1605 Cod civil subliniază faptul că „preluarea datoriei convenite cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul".

Oricare dintre cei doi debitori cocontractanţi pot să comunice creditorului contractul de cesiune de datorie şi să îi ceară să îşi dea acordul (articolul 1606 aliniatul 1 Cod civil).

Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea din partea oricăruia dintre cei doi debitori cocontractanţi (articolul 1606 aliniatul 2 Cod civil).

În cadrul comunicării emise de către oricare dintre debitorii concontractanţi se poate fixa un termen rezonabil de acceptare în favoarea creditorului, iar în măsura în care ambii debitori cocontractanţi comunică creditorului cesiunea de datorie, creditorul  va trebui să îşi dea acordul în termenul care se împlineşte cel din urmă (articolul 1607 aliniatul 1 Cod civil).

După cum am învederat anterior pentru ca un contract de cesiune de datorie să îşi producă efectele este obligatoriu să existe acordul creditorului, însă în cadrul acestei materii acordul creditorului trebuie să fie expres nu poate să fie presupus.

Conform prevederilor articolului 1607 aliniatul 3 Cod civil cesiunea de datorie se consideră refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen, aşadar această instituţie juridică este incompatibilă cu acceptarea tacită.

Cu toate acestea, chiar dacă creditorul nu îşi dă acordul pentru cesiunea de datorie ori refuză în mod expres cesiunea, noul debitor are obligaţia să îşi respecte acordul dat prin încheierea contractului de cesiune de datorie şi pe cale de consecinţă va trebui să execute obligaţia debitorului iniţial (articolul 1608 aliniatul 1 Cod civil).

Însă creditorul nu va avea posibilitatea de a urmări pe noul debitor, faţă de acesta din urmă nu va dobândi un drept propriu (articolul 1608 aliniatul 2 Cod civil).