Totdeauna prin rubrica prezentă şi prin subiectele abordate, am încercat să atingem temele care sunt de importanţă pentru justiţiabil şi de incidenţă maximă în eventuala lui întâlnire cu actul de justiţie.

Un element principal şi important, fie că vizează activitatea juridică aferentă sălilor de judecată, fie că vizează activitatea exterioară sălilor de judecată, ţine de respectarea regulilor de procedură, fiind instituite sancţiuni severe în cazul existenţei unor erori procedurale – inadmisibilitate/decădere/tardivitate.

Vom începe prin a aborda regulile procedurale care vizează administrarea probaţiunii în cadrul procesului civil, iar prima probă care este reglementată de Codul de procedură civilă este cea cu înscrisuri.

Ca regulă generală instituită de legea procesuală în materia probelor, conform art. 269 Cod proc. civ. – „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, iar pentru a putea să îşi dovedească pretenţiile, reclamantul are la îndemână o serie de probe reglementate expres de lege.

Astfel, conform art. 265 Cod proc. civ. – „Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”.

Bineînţeles că înscrisurile sunt de mai multe categorii, iar primul care va fi abordat de către noi, pentru că este primul abordat de către legiuitorul procesual, este înscrisul autentic.

Conform art. 269 alin. 1 Cod proc. civ. – „Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege”.

Autenticitatea înscrisului va ţine de identitatea părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic este una specială, întrucât modalităţile de infirmare a efectelor juridice produse de acesta sunt limitate.

Astfel, conform art. 270 alin. 1 Cod proc. civ.  – „Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii”, această reglementare vizează constatările făcute personal de către cel care autentifică actul şi vizează identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

Cu toate acestea, declaraţiile părţilor cuprinse în cadrul actului autentic fac dovada până la proba contrară (art. 270 alin. 2 Cod proc. civ.).

Înscrisul autentic lovit de nulitate absolută face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă (art. 271 alin. 2 Cod proc. civ.).