În data de 10 februarie 2017, a fost publicată în cadrul Monitorului Oficial cu nr. 114, Partea I, Decizia cu nr. 37 din 2017 a ÎCCJ pronunțată  în cadrul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept.

Prin această decizie instanţa supremă a admis „sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 7.726/99/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (5) şi (6) din Codul muncii, combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din Codul de procedură civilă şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei”.   Instanța supremă a reținut faptul că în actuala legislație, forma scrisă a contractului individual de muncă reprezintă o condiție ad validitatem și nu ad probationem, mai precis forma scrisă a unui contract de muncă este necesară pentru însăși valabilitatea contractului. De asemenea se reține faptul că scopul legiferării condiției contractului de muncă în formă scrisă a fost acela - „de a limita desfăşurarea muncii nefiscalizate - „la negru” -, oferind astfel garanţii salariatului că, pentru munca sa, va beneficia de toate drepturile ce îi sunt recunoscute de lege în această calitate”. A fost apreciată de către instanța supremă ca fiind eronate, opiniile instanțelor de judecată care au declarat ca fiind inadmisibile cererile de chemare în judecată prin care salariatul solicita constatarea existenței unui raport de muncă, în lipsa contractului de muncă în formă scrisă - „întrucât, prevalându-se de lipsa formei scrise, salariatul îşi invocă propria culpă de a nu respecta dispoziţiile legale în materie” (paragraf 61 DCD nr. 37/2017).

         De asemenea a fost stabilit faptul ca fiind corectă interpretarea dată de către unele instanțe de judecată conform căreia – „încheierea unui contract scris, pentru valabilitate, este o exigenţă ce se impune imperativ angajatorului, însă, având în vedere că nulitatea operează numai pentru viitor, nerespectarea formei scrise nu împiedică probarea de către salariat, prin orice mijloc, a muncii prestate în folosul angajatorului până la încetarea raportului juridic de muncă, astfel că, atunci când prin formularea unei acţiuni se încearcă a se dovedi derularea între părţi a unor raporturi de muncă neatestate şi formal prin act scris, instanţa trebuie să procedeze la cercetarea lor, pe baza probelor ce dau şi cauza de fapt a pretenţiilor” (paragraf 63 DCD nr. 37/2017). O interpretare diferită ar însemna - „a admite în mod inacceptabil ca un angajator să se exonereze de obligaţiile care îi incumbă din astfel de raporturi, refuzând în mod imputabil să confere forma prevăzută de lege forţei de muncă pe care o utilizează” (paragraf 63 DCD nr. 37/2017).