În cadrul anumitor teme dezbătute în articolele anterior publicate, ne-am ocupat de multe ori şi de problema recuperării creanţelor datorate, modalităţile prin care acestea pot să fie recuperate şi chiar garanţiile ca şi modalitatea de obţinere a executării unor creanţe.

Prin articolul de astăzi, vom dezbate o instituţie juridică mai puţin cunoscută publicului larg-justiţiabililor, care poate să ajute pe creditor în demersul acestuia de a-şi recupera o anumită creanţă, mai precis dreptul de retenţie. În cadrul actualului Cod civil dreptul de retenţie este reglementat de la articolul 2495 şi până la articolul 2499 inclusiv. Legiuitorul în momentul în care dă o definiţie instituţiei juridice, înţelege în cazul dreptului de retenţie să explice ipoteza în care acest drept există, stabilind „cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat" (articolul 2495 aliniatul 1 Cod civil).

Aşadar, în ipoteza în care persoana care trebuie să restituie un bun a efectuat cheltuieli cu întreţinerea acestuia, a suferit prejudicii ca urmare a deţinerii acestui bun ori s-au născut orice fel de obligaţii în legătură cu raportul juridic în baza căruia este deţinut bunul, nu va putea să fie obligat la restituirea acestuia până nu sunt acoperite aceste obligaţii de către proprietar.

Există reglementate în cadrul Codului civil, articolul 2496, şi o serie de excepţii de la posibilitatea de a invoca dreptul de retenţie, acestea vizând ipoteza în care deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală.

De asemenea, nu se poate invoca dreptul de retenţie a unui bun care este exceptat de la urmărirea silită, precum şi asupra bunului care este deţinut de către un posesor de rea credinţă (articolul 2496 aliniatul 1 şi 2 Cod civil).

Invocarea dreptului de retenţie de către deţinătorul bunului supus restituirii conferă şi unele obligaţii în sarcina acestuia, aceste obligaţii fiind reglementate de articolul 2497 Cod civil şi constau în obligaţia de administrare a bunului.

Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate, cu excepţia ipotezei în care un terţ creditor începe o executare silită faţă de bun, caz în care creditorul deţinător al bunului are dreptul să participe la distribuirea preţului obţinut de pe urma vânzării bunului (articolul 2498 aliniatul 1 şi 2 Cod civil).

Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă creditorului care deţine bunul o garanţie suficientă pentru a acoperi datoria existentă (articolul 2499 aliniatul 1 Cod civil).

Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie, cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului (articolul 2499 aliniatul 1 Cod civil).