Actuala legislaţie care reglementează relaţia contractuală între instituţia bancară şi consumatorul semnatar al unui contract de credit bancar, stabileşte în mod exact care sunt drepturile, dar şi obligaţiile fiecărei părţi contractuale.

O practică des folosită de către instituţiile bancare, anterior adoptării O.U.G. 50 din 2010, viza introducerea în cadrul contractelor a unor clauze care permiteau, acordau dreptul băncii să modifice în mod unilateral conţinutul contractului semnat. Actuala legislaţie interzice în mod expres o astfel de abordare contractuală, în care banca, raportat la poziţia dominantă, din punct de vedere financiar, faţă de client, îşi impune voinţa în ceea ce priveşte efectele viitoare ale contractului de credit, întrucât clientul nu are posibilitatea de a se opune, fiind captiv din punct de vedere financiar, în cadrul contractului semnat. Astfel, articolul 40 aliniatul 1 OUG 50 din 2010 stabileşte faptul că - „sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator".

De cele mai multe ori clauzele contractuale care erau modificate în mod unilateral de către bancă vizau costurile contractului de credit (de exemplu se măreşte dobânda contractuală, se introduce un nou comision etc.), iar în cazul în care consumatorul nu acceptă o astfel de schimbare, banca avea posibilitatea de a declara tot creditul scadent, obligând clientul la plata anticipată a întregii sume prevăzute în contract. Or această practică este reglementată în mod expres de legislaţia actuală în cadrul articolului 41 din OUG 50 din 2010. Se stabileşte de către legiuitor faptul că orice fel de notificare emisă de către bancă şi care vizează modificarea unor costuri ale contractului de credit trebuie să fie comunicată clientului cu cel puţin 30 de zile anterior aplicării acestora (articolul 41 aliniatul 1 OUG 50 din 2010). La rândul său, clientul-consumator are la dispoziţie 15 zile, care curg de la momentul primirii notificării, să comunice punctul său de vedere (articolul 41 aliniatul 2 OUG 50 din 2010), iar necomunicarea vreunui punct de vedere din partea acestuia nu echivalează cu o acceptare tacită, contractul rămânând neschimbat (articolul 41 aliniatul 3 OUG 50 din 2010). În cazul în care clientul-consumator nu acceptă noile condiţii, banca nu are dreptul de a penaliza consumatorul sau de a declara creditul scadent (articolul 41 aliniatul 4 OUG 50 din 2010).

De asemenea, instituţia bancară, are obligaţia să facă dovada în faţa organelor abilitate prin lege, că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale (articolul 40 aliniatul 2 OUG 50 din 2010), iar în ipoteza în care modificarea contractului este impusă de lege, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită (articolul 40 aliniatul 3 OUG 50 din 2010).

Av.  Florian Cristian CURPAŞ