Tot mai frecvente sunt situaţiile în care familii plecate în străinătate, ajung la diverse disensiuni care nu mai pot să fie reconciliate şi, ca urmare a acestor neînţelegeri, se ajunge la introducerea unor litigii cu obiect desfacerea căsătoriei.

 

Problemele de natură juridică care se nasc în astfel de ipoteze, încep cu determinarea instanţei de judecată care va fi competentă să pronunţe hotărârea de divorţ. Astfel, de cele mai multe ori, avem soţi care s-au căsătorit în România, care nu au aceeaşi cetăţenie, care s-au mutat într-un stat al Uniunii Europene pentru a putea să muncească în vederea obţinerii veniturilor necesare clădirii unui trai mai bun, însă domiciliul acestora niciodată nu a fost schimbat, din punct de vedere al documentelor, în ţara în care locuiesc efectiv. Se poate observa din această simplă analiză a ipotezei prezentate că problema de natură juridică este destul de serioasă, cei doi soţi trebuie să aleagă între instanţa de judecată de la locul unde locuiesc efectiv, de la locul de domiciliu ori instanţele de judecată din statele a căror cetăţenie o deţin. Din punct de vedere juridic, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptat un Regulament cu numărul 2201 din 2003 care reglementează printre altele şi competenţa instanţelor de judecată de la nivelul blocului comunitar în materia procedurilor de divorţ. Astfel, conform articolului 1, se stabileşte faptul că Regulamentul este aplicabil în materia procedurilor privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriilor, precum şi în materia procedurilor privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti. În prezentul articol ne vom apleca atenţia asupra modalităţii de determinare a competenţei instanţelor de judecată în materia procedurilor de divorţ. Astfel, conform articolului 3 din Regulamentul 2201 din 2003, competenţa instanţelor de judecată se determină după următorul algoritm juridic simplu, mai precis este competentă să judece litigiul de divorţ (ipoteza unor soţi cu cetăţenie diferită), instanţa de judecată de la locul unde se află reşedinţa obişnuită a soţilor ori ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii, sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv. De menţionat faptul că această competenţă determinată de către legislaţia aplicabilă la nivelul Uniunii Europene este obligatorie, iar dacă o instanţa de judecată din România este sesizată deşi nu este competentă, cererea de divorţ va fi respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor de judecată naţionale (articolul 6 Regulamentul 2201 din 2003).