În şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reunită în completul competent să judece recursurile în interesul legii, a pronunţat decizia cu numărul 20 din data de 24 noiembrie 2016, prin care a stabilit faptul că „în interpretarea și aplicarea art. 915 aliniatul 2 din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.

Conţinutul articolului 915 aliniatul 2 din cadrul Codului de procedură civilă, care a făcut obiectul interpretării instanţei supreme, este după cum urmează: „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti”.

Conform procedurii reglementate de Codul de procedură civilă, în materia cererilor de divorţ, competenţa instanţelor de judecată este dată de ultimul domiciliu comun al celor doi soţi, mai precis este competentă să soluţioneze o cerere de divorţ judecătoria în a cărei circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al celor doi soţi. În măsura în care cei doi soţi nu mai locuiesc în circumscripţia judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, competentă să soluţioneze litigiul este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul (articolul 915 aliniatul 1 Cod procedură civilă).

O problemă specială exista în momentul în care nici reclamantul şi nici părătul nu aveau domiciliul în ţară. Legiuitorul stabilind faptul că în această ipoteză cererea de divorţ se putea introduce la o judecătorie din România convenită de către părţi, iar în lipsa convenţiei de alegere a instanţei competente, cererea se soluţiona de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti (articolul 915 aliniatul 2 Cod procedură civilă). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acordul pârâtului privind alegerea instanţei competente să soluţioneze cererea de divoţ trebuie să fie unul expres. Nu poate să fie apreciat ca fiind un acord expres atitudinea pasivă a pârâtului care, chemat în faţa unei instanţe de judecată din România, nu depune întâmpinare şi nu se prezintă la şedinţele de judecată. De menţionat faptul că decizia pronunţată de către instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la momentul publicării în cadrulMonitorului Oficial al României.      

Florian Cristian CURPAȘ