Dacă nu-l înlocuia, în ultimul moment, pe Stolojan, azi, Năstase era preşedinte. A câştigat alegerile la mustaţă. În condiţiile echilibrului de forţe, unii s-ar fi aşteptat să adopte o linie moderată. Nu s-ar fi numit, atunci, Traian Băsescu. Omul care a învăţat că nu poţi câştiga decât atacând permanent. Jucând în forţă, lovindu-şi cu o duritate fără precedent adversarii, inventându-şi duşmani, a polarizat scena politică şi societatea românească. Partidele, presa şi instituţiile se împart în două tabere: pro sau contra Băsescu. Cetăţenii votează nu dreapta sau stânga, nu un partid anume, nu pro sau contra vreunei idei, ci pro sau contra Băsescu. Reforma clasei politice trecută prin Parlament sau supusă direct consultării populare, votul uninominal sau cel pe liste, uninominalul pur sau cel mixt - nu acestea sunt temele la ordinea zilei. Nici măcar cei care ne vor reprezenta în Parlamentul European nu interesează. Chiar şi şansa de a vota, pentru prima dată, aleşii în legislativul comunitar păleşte, în ciuda isteriei ce a însoţit aderarea de acum mai puţin de un an. Totul se reduce doar la războiul Băsescu - restul lumii. Planul i-a reuşit de minune: doar el contează, veşnica dihotomie buni - răi în funcţie de el se face şi această plasare a sa deasupra a toţi şi a toate îi asigură maxima vizibilitate, maxima susţinere şi, scopul final, şanse maxime pentru a conduce România vreme de un deceniu. Cine-ar fi crezut asta, privindu-l pe gălăgiosul ministru al Transporturilor din anii ’90? Iată o întrebare utilă pentru cei care se cred, de regulă, atoateştiutori, înşurubaţi în scaune, câştigători înaintea confruntării. Imprevizibilul Băsescu a aruncat în derizoriu analizele pretenţioase şi previziunile specialiştilor, a răsturnat schemele clasice ale luptei pentru putere şi şi-a impus propriile sale reguli de joc. Nu, nu e doar un Jucător, fie el chiar şi cu majusculă. Niciodată nu şi-a dorit doar asta. E conducătorul jocului. E dirijorul. E Dirigintele, cum spun afişele electorale ale partidului pe care-l conduce, în dispreţul Constituţiei şi în concordanţă cu singura lege căreia i se supune, aceea a bunului plac. Iată un lucru care ar trebui să-i pună pe gânduri pe politicienii, ziarişti şi cetăţenii lucizi - câţi or mai fi rămas. Propriul său partid stă smirnă în faţa lui: ei sunt elevii, el e Dirigintele. Ei - învăţăceii, el - mentorul. Ei sunt mici, el este mare. Nici măcar un diriginte ca oricare altul nu poate accepta să fie. În ciuda retoricii reformiste pe care-o răcneşte întruna, e dirigintele de modă veche, în faţa căruia toţi tremură de teama unei furii din te miri ce. E stăpânul capricios şi despotic, care hăhăie răguşit în vreme ce-şi asmute câinii împotriva oricui i se împotriveşte. E histrionul care are mereu pregătită o lacrimă în colţul ochiului, gata să o verse în timp ce pregăteşte o nouă lovitură necruţătoare. Acest fost demnitar comunist a condamnat comunismul. Acest bănuit fost colaborator al Securităţii a pus la zid Securitatea. Acest politician tipic al tranziţiei denunţă clasa politică expirată. Acest nod al unei camarile de tip mafiot vituperează împotriva oligarhilor şi a mogulilor. Acest favorizat al Justiţiei condamnă sistemul ticăloşit şi încrengătura de interese politico-economico-juridice, încercând să facă uitat scandalul Flota. Acest răsfăţat al televiziunilor zbiară întruna că nu are loc şi timp să se exprime în voie. Acest profitor ce a pus mâna fraudulos pe casa din strada Mihăileanu a făcut din Zambaccianul lui Năstase un simbol al răului şi-i înfierează, acum, pe parlamentarii - cu adevărat nemernici - ce-au încasat ilegal bani de chirii. Acest diriginte al unei clase de nevolnici repetenţi ai tuturor testelor electorale, pe care e condamnat să-i tragă după sine cu liste cu tot, altfel PD nu va avea în veci guvernarea, pozează în cruciatul promotor al votului uninominal pur, în timp ce face tot posibilul, în fapt, să boicoteze instituirea noului sistem electoral, care, oricum, tot de Parlament trebuie stabilit în cele din urmă. Oferindu-i, din obtuzitate şi inconştienţă, suficiente condiţii propice, partidele politice au ajuns în faţa unei dileme fundamentale, pe care trebuie să o rezolve înainte de orice altceva, dacă mai ţin la propria existenţă într-un cadru democratic. Cine-l va învinge pe Băsescu? Aceasta-i întrebarea! Nu, nu există politician invincibil!