Aflu cu satisfacţie că micile mele comentarii propagate din acest colţ de pagină interesează şi preocupă onorabil de multă lume, nu doar din urbea noastră, ci şi din Bucureşti (un trust central de presă ne-a propus colaborarea), New York, Roma, Bruxelles ş.a. Înseamnă ca n-am pierdut vremea degeaba, şi - vorba poetului - satisfacţia oricărui publicist este să fie citit de către cel puţin trei oameni, cu atât mai mult dacă aceia trei se fac răspândaci, iar comentariile lor pe marginea opiniilor comunicate prin intermediul acestor articole nasc curente, care, în final, mai corectează câte ceva din alunecuşul la vale al societăţii în care fatalmente am fost condamnaţi să trăim.

S-o luăm pe rând. De ce semnez fără a reda în josul textului numele "din buletin"? Răspunsul este pe cât de sincer pe atât de simplu: cunoaştem destui condeieri din Oradea, care, odată ce au devenit Nume, au început să scrie cu totul altceva decât ceea pentru ce se făcuseră remarcaţi în aprecierile cititorilor lor fideli. De ce oare? Pentru că, odata deveniţi Cineva, au trezit interesul "păpuşarilor", mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, care aveau "mijloacele" să facă să se citească în presă exact ceea ce doreau ei. Onorabilul doctor Munteanu - pe care am avut onoarea să-l cunosc personal şi pe care mă mândresc să-l admir ca pe unul dintre cei puţini care au rămas printre noi, animaţi de curentul iluminist (zicem noi, deşi Iluminismul este "marcă înregistrată" pentru altă epocă istorică) al găndirii profunde româneşti din perioada interbelică - îmi reproşa pe forum că scrierile mele propagă spiritul unui "pumn de fier într-o mănuşă de puf". Cu tot respectul, îndrăznesc să-l contrazic. Doar de această dată! Poate este vorba despre spiritul unui maşinist anonim care trage o cortină. Citind comentariile mele, poate, unii dintre semenii noştri se vor trezi, stând în picioare (poziţia verticală este din ce în ce mai greu de remarcat în rândul bipezilor, care, de voie, de nevoie, sunt implicaţi, de la un nivel în sus, în viaţa publică) în faţa propriei conştiinţe. Aflu că unele personaje descrise generic în comentariile mele au frământări interioare şi mustrări de conştiinţă. Bravo lor! După manifestările pentru care au devenit personaje la noi, credeam că nu mai au aşa ceva (conştiinţă), în condiţiile în care - după cum spunea azi mult blamatul Karl Marx - cu toţii "... trăim blestemul de a fi împovăraţi de materie". Fără a avea pretenţia că sunt deţinătorul "adevărului absolut", pot spune, fără să roşesc, că "n-am tocit plavaisul" degeaba, dacă opiniile mele puse laolaltă - exprimate pe teme pe care le-am apreciat ca fiind de real interes la momentul când au fost puse în pagină - au deşteptat conştiinţe, căci ispite menite să adoarmă "îngerul care vieţuieşte în fiecare dintre noi" (aşa zicea "aviatorul" Antoine de Saint-Exupery) întâlneşti la tot pasul, mai ales "... într-un stat tânăr, cum este al nostru" (Caţavencu dixit!). Mai aflu şi eu însă câte ceva din ceea ce nu ştiu - deşi ar trebui să poată afla - toţi concitadinii noştri şi încerc să... dau mai departe. Că nu reuşesc să fiu întotdeauna obiectiv? Criticile sincere sunt binevenite, iar ca unul care, după ce a lăsat în urmă un număr respectabil de ani, se vrea destul de înţelept ca să înveţe măcar din greşelile lui - dacă nu poate să înveţe dintr-ale altora - voi încerca să le valorific în folosul cititorilor, care nu caută doar informaţia de interes imediat, ci şi trezirea spiritului. În aprecierile mele, mai greşesc şi eu din când în când. Am greşit (amarnic m-am căit atunci!) când am scris că la unul dintre numeroasele proteste (din seria: greva foamei făcută de către un domn, care, după cum însuşi mărturisea presa cu acel prilej, oricum dorea să slăbească, manifeste tipărite la Oradea şi transmise ilegal spre răspândire în cadrul Adunării Ecumenice a Bisericlor Creştine de la Sibiu, garduri tăiate cu foarfeci de tinichigerie, mitinguri cu steaguri în culorile lui Dinamo, ofense verbale exprimate în public la adresa autorităţii) iniţiate de actualul "europarlamentar român" Tökes Lazslo pentru a-şi vedea cu ochii visul de a deposeda cea mai veche Parohie Ortodoxă din Oradea de un teren care-i este acesteia mai mult decât necesar şi pe care-l dobândise legitim, a participat - alături de preşedintele Consiliului Judeţean şi primul sfetnic al acestuia - şi singurul actual membru din Bihor al Biroului Permanent al Senatului României. Despre primul partid românesc care a reuşit să-şi impună supremaţia în judeţul nostru am spus că a murit. Fals! El trăieşte prin cei doi copreşedinţi, care... l-au dus la mal, dar care, săraci şi cinstiţi cum îi ştie tot natul, se vor eternizaţi în administraţia oraşului, respectiv a judeţului nostru. Scriam deunăzi despre un pensionabil politic care "a mâncat pomană în comândările a şapte partide". Recunosc că am greşit. De fapt, era vorba doar despre cinci partide şi două alianţe electorale.

Din păcate, dacă nu va fi adus unde-i e locul, respectivul este în stare să mai mănânce încă o pomană. N-ar fi prea mult? Multe am mai greşit! Am greşit şi pentru că nu i-am prezentat "în toată splendoarea" pe alţi câţiva aşa-zişi protagonişti ai scenei publice de pe la noi, pe care am apucat să-i cunosc îndeaproape. Un clasic în viaţă ar spune: Nu-i timpul pierdut! Eu însă sunt de părere că tot ceea ce poate fi corijat nu merită să fie pus direct la stâlpul infamiei. Poate - cine ştie? - se va deştepta îngerul adormit în ei (vorba lui Antoine de Saint-Exupery).