Trăim vremuri de zbucium şi nelinişti, cum n-au fost altele. Au mai fost campanii şi pre-campanii prezidenţiale. S-au mai remaniat guverne, s-au mai asumat răspunderi guvernamentale, s-au mai promovat moţiuni, s-au mai iniţiat referendumuri. Toate acestea împreună, unele chiar repetate, acompaniate sau contrastate de atâtea alte născociri ale imaginaţiei fără margini a celui care se vrea un Pater Familias reprezintă, totuşi, prea mult...

Lăsând pentru altă dată replicile tari, haideţi să încercăm o evocare cronologică a "orbecăilelilor la scară mai mult decât industrială" care ne fac să ne simţim adesea ca şi pasagerii unei nave aflate în tangaj, ai cărei conducători se păruiesc în vârful catargului, uitând că sunt în plină furtună, departe de ţărm. După primele uninominale parlamentare de după 1989, România s-a procopsit cu cea mai largă coaliţie guvernamentală din câte-au existat, ceea ce ne putea face să credem că legiferarea va fi o formalitate, programul guvernamental va fi dus la îndeplinire fără oprelişti, iar pe aceste meleaguri va curge numai lapte şi miere. Puţini s-au amăgit însă în acest fel, ceilalţi bănuiam cam la ce ne putem aştepta. Statul se împrumuta la cămătăriile lumii, iar «boboru`» se veselea văzând cum zi şi noapte nu se dau jos de pe sticla televizorului ministrese cu chip de zâne (într-un editorial mai vechi, noi le-am zis «iele», parafrazândul pe Camil Petrescu). Veselia generală a trecut, atunci când am aflat că dezmierdările cu pricina au fost plătite cu bani grei de la buget, bani plecaţi din buzunarele noastre şi scurşi în conturile făuritorilor de imagini... electorale. De-atunci a început Baba Oarba! Un pic altfel decât în jocul copilăriei, căci, chiar dacă şi aici frenezia este dată de dorinţa de a ascunde ceea ce pe o cale sau alta poate fi uşor descoperit, în acest nefericit joc, protagoniştii îşi consumă mai mult energiile arătând cu degetul spre parteneri. A căzut un ministru. Legile esenţiale (Coduri) ale democraţiei româneşti au început să se adopte fără dezbateri parlamentare (Oare de ce nu se iniţiază şi un referendum pentru un Parlament zero-cameral? - vorba unui clasic în viaţă). A venit şi ziua triplei asumări a răspunderii guvernamentale. Parlamentarii au putut asculta atunci în bănci cinci ore de discursuri (ca pe vremea lui nea Nicu - N.n.). A venit apoi moţiunea de cenzură (prima!). A căzut moţiunea! Se apropiau vertiginos Prezidenţialele. Cum putea fi uitată axioma lui Stalin ("Nu contează cine ce votează, contează doar cine numără voturile!"). Ş-atunci, jucător fiind, de ce să aştepţi cu mâinile în sân voinţa populară, nu mai bine pui un numărător... potrivit cu numitorul (A se citi: cel care semnează actul de numire). Deşi început alene, jocul se dezvoltă exponenţial. Se sparge Coaliţia, ministerele se încalecă pe umerii miniştrilor portocalii. Se naşte un guvern care depăşeşte orice închipuire. În 3 zile vor să schimbe 12.000 de conducători de instituţii cu cadre noi (parte din ele din rândul celor 15.000 de specialişi, despre care s-a vorbit mult în urmă cu fix 13 ani), căci doar e-n vigoare legea (de fapt e O.G. - N.n.) depolitizării administraţiei.
Speakerul Parlamentului (o fostă Miss România) trage cu măiestrie de timp pentru a nu aproba trimiterea în faţa justiţiei a blondei care a lăsat o comisie parlamentară să vorbească singură mai bine de o lună de zile despre secătuirea bugetului turismului românesc. Se vorbeşte de o nouă moţiune de cenzură împotriva guvernului neconstituţional. Feed-back-ul vrea să o ia înainte: de ce să nu ne asumăm "o nouă răspundere", să-i lăsăm cu moţiunea ... în soare? Aici lucrurile se aşează puţin, moţiunea intră în procedură, probabil va şi trece, însă Ţara va fi condusă de un guvern demisionar şi un Preşedinte aflat în campanie electorală, Parlamentul nu poate fi dizolvat şi probabil până după alegeri va face numai gălăgie.

De-a baba oarba! Ne amintim o nuvelă tristă a lui Vlahuţă, în care doi copilaşi orfani, împovăraţi de nevoi, suferinţe şi umilinte, uită pentru moment de toate necazurile care-i înconjoară, prinşi în vraja acestui străvechi joc. La asta s-or gândi oare şi cei cărora le place să lege la ochi şi legile, şi bunul simţ, jucându-se de-a baba oarba cu destinele noastre şi ale urmaşilor urmaşilor noştri, vrând să ne facă să credem că pentru amărăşteni raiul e pe pământ atunci când, după cumplite suferinţi, apucă să îmbuce un codru de pâine şi o bucătică de brânză. Amar umor!