Desfiinţarea CNSAS a scos în stradă un număr incredibil de mic de protestatari. La fel de leşinate au fost cârţelile şi după eliminarea unui ministru reformist, Monicai Macovei, din Guvern. Referendumul pentru introducerea votului uninominal a fost un eşec generat de neparticipare. Democraţia directă şovăie. Pe fond, cumplita pietrificare domneşte de la vârful piramidei sociale până la talpa satului. Pare atât de simplu dacă nu ne pasă exclusiv de propria noastră bunăstare. De fapt, milioane de români au contemplat modernismul occidental şi au înţeles că democraţia nu se exportă. Ea se dezvoltă, se construieşte, se reinventează la nevoie sub presiunile noastre. Ne aşezăm obrajii între palme şi ne întrebăm: cum se poate naşte eu-ul după atâţia ani de gestaţie? Dar raportul cu lucrul făcut de noi? Fondurile europene sunt un cârlig la care doar se visează. Speranţele renasc, dar pe un alt principiu decât cel atât de bine înşurubat până acum: totul gratis, nimic pe bani şi efort.

Acceleraţia minorităţii active
Interesului particular, individual sau de grup, îi ataşăm două umbrele. Una este dezvoltarea comunităţii locale. A doua ţine de iniţiativele cetăţeneşti legislative care să ne servească la atingerea propriului nostru interes. Cadru normativ există, participare publică nu. De pildă, la nivelul consiliilor locale, proiectele de hotărâre pot fi înaintate şi de cetăţeni (Legea 141/2004, alin. 5, art. 46). Consiliilor judeţene (Legea 141/2004, alin. 1, art. 109) li se pot pune pe masă propuneri susţinute de semnăturile a cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială respectivă. Petiţiile, contestaţiile, consultarea publică sunt alte instrumente ale democraţiei directe, reglementate clar fiecare în parte. Iniţiativa legislativă este, în egală măsură, un drept al cetăţeanului, care poate fi exercitat cu cel puţin 100.000 de semnături. Ele trebuie adunate din cel puţin un sfert din judeţele ţării, cu condiţia, însă, ca cel puţin 5000 de adepţi să aparţină fiecărui judeţ luat în calcul. Aberaţia se desăvârşeşte aici. Odată gestionat demersul, propunerea cetăţenilor nu este obligatorie a fi luată în discuţie de către senatori şi deputaţi. Singura datorie parlamentară ţine de înregistrarea ei ca atare (Legea 189/1999).

Canoane printre cantoane
Spre deosebire de noi, poporul elveţian îşi poate exprima votul cu privire la orice proiect de lege naţională. Condiţiile lor sunt mai laxe şi luate în seamă. Strângerea a 50.000 de semnături în termen de 90 de zile pentru organizarea unui referendum sau a unei iniţiative oarecare semnată de 100.000 de cetăţeni în 18 luni trebuie votate în Parlament. Wolf Linder ne convinge, cu argumente empirice solide, că propunerile poporului nu sunt deloc inferioare celor politice (Democraţia directă în Elveţia, publicată de Ambasada Confederaţiei Elveţiene la Bucureşti în 2008).
Asumarea regulilor jocurilor în Ţara Cantoanelor impune o autoresponsabilizare a decidenţilor politici, nu doar în materie de politici interne, dar şi externe. Probabil Elveţia rămâne singura ţară din lume care trebuie să-şi reînnoiască periodic dreptul de a percepe impozit pe venit. Cetăţenii îşi echilibrează astfel solicitările de asistenţă socială cu dorinţa unor cheltuieli reduse ale statului. Cert este că, în problemele de cea mai mare importanţă, foarte disputate, autoritatea decizională revine poporului elveţian. În cele de importanţă mai mică, de regulă Parlamentului. În celelalte, Guvernului. De pildă, poporul a respins prin referendum aderarea la Zona Economică Europeană (1992). În definitiv, în mai puţin de 7% dintre cazuri, s-a apelat la instrumentele democraţiei directe - refendumul constituţional, referendumul opţional (împotriva legilor obişnuite) şi iniţiativele populare -, iar în celelalte 93%, ele au fost evitate prin negociere şi compromis în faza pre-parlamentară. Minoritatea activă, adică masa critică necesară schimbării, acţionează ca o pedală de acceleraţie. În schimb, conservatorismul popular este o frână.

Ţara cu 50 de referendumuri pe an
Evident, dreptul poporului se transformă în drepturile grupurilor de interese care se mobilizează cel mai repede. Devine, fără echivoc, un model al democraţiei consensuale, rămânând pe fond o democraţie semidirectă. Participarea la vot se rezumă în medie la 45 de procente din populaţia cu acest drept, iar sondajele relevă un profil al electoratului în favoarea celor educaţi, documentaţi, în funcţie de complexitatea propunerilor. De pildă, un subiect important poate scoate până la 80% din electoratul elveţian. Melanjul de informaţii, recomandări, sloganuri şi propaganda duce la conturarea propriilor opinii ale cetăţenilor. Argumentele solide nu cad pradă uşoară manipulărilor. La nivel local şi cantonal, elveţienii ies să-şi exprime dreptul la vot pe chestiuni diferite de 30 până la 50 de ori anual. Elitele politice sunt constant controlate. Îngâmfarea românului de perdant perpetuu opune voinţa elveţianului de a se confrunta cu propriile aporii şi interese. Ei îşi cultivă idealismul, îl plivesc, îl udă cu grijă, acţionează. Detestă lenea, ratarea şi bovarismul care-şi înfig ţepii în dezvoltarea comunităţilor locale. Nu vor să rămână absenţi faţă de destin, nehotărâţi. Şi ei sunt nemultumiţi! Nu vor miei, mititei şi bere. Nu vor pixuri, şepci şi alte flic-flacs-uri. Nu vor să inspire pasivitate şi să expire mediocritate. Nici noi! Românii însă mai vor ceva. Vor să nu aibă piedici impuse de un stat corupt sau prost gestionat. Tânjesc la un viitor previzibil, în care vocea poporului să conteze şi urăsc manevrele legislative ale politicienilor.

Ce ne-ar putea mobiliza şi pe noi?
Buzunarul, inima, raţiunea, solidaritatea, empatia, altruismul. O nouă stare, o nouă deschidere, o surpriză şi un risc. Răspunderea şi vina sunt preluate în proiectul libertăţii noastre şi devin asumate colectiv. Rămânem tot nemulţumiţi. Nu însă şi idealismul pătimaş al elveţianului. Nouă ne rămâne soluţia şi obligaţia de a ne cultiva încrederea în democraţie, încrederea că soluţiile stau în mâna noastră şi nu la politicieni. Încrederea în puterea mică a votului şi a unui sistem de valori clar articulat. Avem motive să credem că lucrurile se pot schimba, începând de la Constituţie şi până la paralizia iniţitivei cetăţeneşti. Ne mai rămâne doar să ne informăm, să ne consultăm şi să participăm activ la decizia publică.